locuiesc în cincizeci și cinci de metri de
nimic, pe un Pământ de nimic unde sunt o vietate de
nimic

mă oglindesc în ceilalți și de asta
îmi plac cei nevrotici, mă calmează –
suport egal verdele în față aruncat de mine altora

nu sunt bun și nici n-am mereu cum să fiu
cum nici rău de dragul răului

habar nu am ce și de ce sunt
viața pentru mine este o întrebare fără răspuns, întrebarea
nu are niciun pic de viață, e abstractă, răspunsul
îl știe crucea, suntul la fel

aveam cincizeci și cinci de ani, dar nu-i mai am
nu ți-i pot arăta așa cum aș arăta 55 de bănuți – să ajung la vârsta asta
m-a costat viața

pot să fac orice și faptul că pot mă sperie
astfel, aleg să fac ceea ce sunt

citesc deseori, în cărți scrie despre viețile altora și mă mir
ce-i mână să facă sau să nu facă din lume
un locușor unde să nu mai fie nicio zbatere, nicio luptă

să fie medalii pentru nimic, coroană de spini
deopotrivă

voi locui cândva mult într-un spațiu și mai restrâns, doi metri
unde mă voi simți galactic așa – abia acolo
voi citi despre viața mea scrisă de clipele nevrotice
calm, doar așa, voi reformula întrebările pe un singur răspuns

nu era nevoie să merite sau nu întâmplarea numită viață
că m-a trăit ori încă – este doar o chestiune de
metri

facem pași măsurați sau îi aruncăm, dar pierdem din calcule
între-pasul, între-clipirea, între-respirul, fețele medaliei

când poți cheltui mai mulți ani, îi ai dinainte, nimeni
nu ți-ar da ceva în plus

cine-ți ia viața, nu va trăi două, și pe a ta
lasă-l s-o ia, rămâi tu cu niște ani puși deoparte
pentru zile negre, foarte negre

locuiesc în cincizeci și cinci de metri de Univers
atâta are
dincolo de el e aici