l-am luat de mână.
s-a uitat la mine,
puțin încurcat,
nedumerit,
neștiind că îl luasem de mână
nu ca să-l sprijin,
ci să-l îndrum.

avea o mână caldă
despre care nu ți-ai fi închipuit
că este împărăteasa vieții și a morții,
cu mandat primit de la soartă.

îmi strângea mâna,
din când în când…
cred că,
de câte ori auzea pădurea
pe lângă care treceam.
ea ne cânta
- uneori strident,
pe triluri de sticleți arțăgoși,
alteori depărtat,
în glas de cuc,
ori,
peste toate,
rapsod neîntrecut,
ciocârlanul,
acompaniat, desigur,
pe ritm percut,
de-o ghionoaie.

mergeam la pas,
fără vreo grabă;
poteca încă o mai cunoșteam,
ici-colo,
ascunsă pe sub frunze,
de parcă se juca,
o urmăream.

mă gândeam că,
în curând se vor înființa depozite ale emoțiilor,
într-o altfel de genetică,
bănci în care se vor pune la păstrare
trăirile arhaice.

atât ne-a mai rămas
- vreo două, trei dimensiuni
neonorate de cataloagele științifice-
mirosul de prins în poze
și emoțiile la pachet.

să vezi atunci dependență!

veșnicia era acolo,
dintotdeauna și,
întotdeauna va avea răbdare,
să-i caute cineva printre măruntaie.
răcorile vor obloji rănile lumii ăsteia,
rătăcite,
precum mama,
din fire,
își va mângâia oricând,
oriunde,
copilul.

gândurile acelea
m-au pătruns atât de adânc,
încât,
am uitat de tovarășul de drum,
de mână l-am scăpat.

nici apus
nu a mai fost în ziua aceea.

ne-am regăsit
pe-o margine de lac
- pe mal eu,
pe luciul apei,
celălalt.