la vârsta când "de ce"-urile dor
şi-s răni pe suflet purulente,
golim cu foc ulcica de regrete
în scârba ochiului interior.

în beteşuguri paşii ni-s mai moi,
cu-obidă expirăm prea dese ofuri
iar ochii-nceţoşati, de frumuseţi sunt goi
şi-mbucătura o-nghiţim cu noduri.

blazaţi, desfiguraţi de riduri,
urlăm în noi tăceri de mătrăguni...
doar pentru zbor de gânduri suntem buni,
şi facem cruci cu tremurânde mâini,
în amăgiri, ca în atâtea rânduri.

însinguraţi şi inutili,
atât ne-a mai rămas, să ne-ntâlnim
o dată-n an pe la mormânturi.
posaci cu Dumnezeul prigonit ascuns în noi,
la cruci aprindem lumânări
şi aşteptăm, şi aşteptăm,
cu-apaosul şi cu coliva-n mâini,
să vină popa.


până atunci cu gurile pungite,
ştirbe, sau cu slăbitele clănţări
schimbăm păreri banale despre viaţă.
de râsu-plânsu le răspund,
încă e bine că suntem deasupra
şi nu în raiul cu verdeaţă...

e mare cimitirul şi e plin.
asudă popa printre cruci
stropind cu-apaosul pe flori
şi pomenind pe nas
dup-un Hristos a înviat grăbit,
pe Stana, Gheorghe şi Soltana, la mine,
celorlalţi pe-ai lor,
atenţie de nici doar un minut,
bacşişu-l ia şi pleacă.

plecăm tăcuţi cu cimitiru-n noi.
multe morminte-s ne-ngrijite,
din depărtări, copii, nepoţii, nu mai vin...
cândva pustiu va fi şi acest ţintirim
şi crucea mea va fi, a nu ştiu cui,
a unuia, a nimănui...a nimănui...