Vreau să trăiesc, am aruncat oțetul! striga nou-venita din rezerva alăturată. Celelate două femei din paturile din rezerva mea șușoteau între ele, cu acea rea-voință a vecinelor de palier din blocul meu. Aici eram în blocul de urgențe respiratorii și așteptam tratamentul. Stăm aici fiindcă suntem bolnave, spunea o femeie slabă, pistruiată, cu ochii a la Greta Garbo, fardați natural și cu cearcăne și unchiile vopsite mov. Îmi amintea de medicul meu de familie, care își îngrijea unghiile lungi la salonul de coafură unde mergeam și eu să mă tund. Eu mă internasem acum trei zile din cauza unei viroze puternice, pentru tratament și analize complete și celelalte două femei erau internate doar pentru analize. Ce dacă este bolnavă, trebuie să aibă puțin respect pentru liniștea celorlalți! Răspundea o altă femeie, tot între două vârste, cu părul rar și vopsit acaju, cu cercei inelari, belciuge le spuneam eu, și cu o atitudine agresivă și acră față de tot și toate. Trebuie să o ia de aici, repetau ele. Este agitată.

Patul meu era cel mai prost situat, lângă ușă. Ele ocupaseră paturile de la geam și patul de mijloc era gol, fiindcă acolo murise o femeie abia adusă cu targa. Paramedicii veniseră, o așezaseră în pat și plecaseră, dar, la scurt timp, intrase în salon fiica ei, apoi intrase în vorbă cu pistruiata, povestind cu lux de amănunte câte necazuri îi făcea mama, cum încercase să o convingă să stea cu ea și nu reușise ș.a.m.d. Astfel bătrâna era vinovată, pleda fiica ei, din cauza încăpățânării ei ajunsese așa – adică alunecase și căzuse în baie și apoi stătuse nu se știe cât iarna, cu geamul deschis, pe jos. Urmăream cât de greu respira mama până când deodată nu s-a mai auzit nimic – bătrâna a murit batjocorită și bârfită de fiică. Paramedicii au venit și au luat-o iar pe targă. Vecinele mele s-au abținut de a comenta scena și au privit cu teamă și dezgust așternutul și patul rămase în urma moartei – aproape că scuipau în sân și ieșeau din salon pe lângă acel pat cât mai de departe, să nu se atingă de moarte, de parcă moartea plutea acolo.

Și acum nou-venita care urla aberații în salonul alăturat. Locul ei e la nebuni, nu între oameni, așa păreau să spună cele două colege de cameră ale mele. Oțetul avea viermi sau meduze, aragazul era defect și avea scurgere de gaze fiindcă vecinii vroiau să o omoare. Bolnavii, mă gândeam eu, au necazuri pe care nu toți le înțeleg. Sau le înțeleg, dar ostracizează pe cei care se dau de gol că au astfel de necazuri.

Ieri mi-a venit și mie rândul la porția de realitate cenzurată. An chemat o infirmieră să mă ajute să îmi schimb pampersul. A venit, mare lucru și atât. Avea două inele mari, cu piatră, la mâna dreaptă și părea de aproximativ cincizeci-și-ceva de ani. Ceva din atitudinea ei spunea – ” ai grijă!”, dar eu a trebuit să mă dau pe mâna ei. Și am simțit o durere ascuțită și usturătoare – femeia, cu sau fără ajutorul inelelor, explorase ceva indicibil din dotarea mea sexuală. Mi-era jenă. Nici când eram copil nu pipăiam acele locuri, așa că nu știu ce era. M-am supărat, dar nu îi puteam reproșa nimic, ce să fi spus? Infirmiera era, cel puțin, curată, nu simțisem decât durerea, nimic altceva. Mă primenisem și apoi m-am așezat în pat, trăgând pe mine pătura aspră și neînfățată de spital, fiindcă venea vizita și medicul nu suporta ca pacienții să aibă o pătură din afara spitalului. Și eu vreau să trăiesc, dar cred că oamenii nu ar trebui să vrea asta, că bate la ochi dacă strigi asta, fiindcă toți vrem să trăim.

Sunt șchioapă, și ce dacă? Le aud șușotind pe celelalte - șchioapa asta...abia acum înțeleg o parte din curiozitatea sau reaua voință a infirmierei. Sunt din nou un exponat interesant, așa cum eram în copilărie fiindcă citeam mult sau luam numai note de zece. Sau după ce am sărit pe geam ca să mă sinucid, fără alte consecințe în afara pierderii unui picior. Se zice că motivele sinucigașilor sunt întotdeauna tainice, căci dacă lumea le-ar ghici, probabil că omul acela nu ar încerca să moară. Eu, deși sună stupid, am sărit pe fereastră din cauza unei migrene oribile, cu teama că aș înnebuni dacă mai rămân - și eu nici măcar nu știam ce înseamnă să înnebunești, voiam doar să nu dăunez altora. Credeam că aș deveni la fel cu aceia care mă loviseră, aparent fără motiv. Stupid, și ei poate că credeau că sunt proastă și mă arunc din cauza unei iubiri neîmpărtășite sau altor fleacuri, cum se crede îndeobște despre sinucigași.

*

În oraș răsuna din nou alarma, aceea pe care nimeni nu recunoaște dacă o aude și nimeni nu știe de ce răsună. Erau poate mai multe centre ale alarmei, ascunse printre blocurile de locuințe. Așa credeam atunci. Locatarii din acele zone erau oameni în general singuri sau câțiva familiști care lucrează 12 cu 24, ca să aibă bani să își cumpere alt apartament, mai bine situat și cu confort sporit. Ei trăiau ca într-un hotel, sau un motel de lângă gară, unde plătești doar cât să dormi și să pleci, unde nu salutau pe alții și nu primeau vizite, la fel cu ceilalți, condamnați să trăiască întreaga viață acolo. Aceștia nu îi cunoșteau vecinii lor, nu puneau întrebări, trăiau de pe o zi pe alta – erau oameni săraci, șomeri pe viață, bătrâni, pensionari ai spitalului de nebuni, oameni care, dintr-un motiv sau altul, își pierduseră familia sau erau complet uitați de rude. Fiind singuri, nici măcar nu încercau să vorbească cu ceilalți locatari, ca dintr-o jenă ascunsă, și în niciun caz nu ar fi vorbit despre alarmă. Fiind săraci, nu aveau aparate foto-video ca să înregistreze sunetele și imaginile de dincolo de fereastră. De fapt, adevărul e că ei nici măcar nu observaseră cu atenție alarma, ci doar o auziseră și nu și-o aminteau niciodată.

Erau toți singuri. Nici măcar nu existau câini sau pisici în jurul blocurilor respective. Zilele se derulau tragicomic, deșerte și bizare. Bătrânii trăiau o viață ternă, ca toți bătrânii, cu tabieturi și medicamente. Alarma o auzeau numai ei și nimeni nu știa despre ea. Putea fi o sirenă de la o ambulanță sau de la poliție. Nimeni nu vorbea cu nimeni despre aceste lucruri. Era un oraș mare și fără milă. Blocurile fragile se înălțau ca niște castele din cărți de joc și probabil că se echilibrau și rămâneau în picioare doar datorită greutății bagajului fiecărui locatar. Ca niște case în copacii dintr-o junglă niciodată explorată. Orașul prindea în capcană oamenii singuri, precum o plantă carnivoră. Sirenele de aceea se numesc sirene, ca în poveștile cu marinari.

Nici eu nu îmi mai amintesc prea bine vremea din propria mea subterană – poate că alarma a fost doar o iluzie. Între timp m-am mutat lângă o cale ferată și nu fac nimic toată ziua. Îmbătrânesc doar.

Totodată trăiesc printre trandafiri și alte flori de grădină, număr păpădiile primăvara, urmăresc goana ciudată a lunii noapte de noapte și mă bucur că există încă stele. Mă hrănesc cu fericirea de a privi norii colorați la asfințit și privesc și florile din curtea azilului, unde diverși oamenii nu mai îmbătrânesc singuri, și nici eu.