în mijlocul nopții de vară,
sub un nuc bătrân,
demult plecat de acasă,
aprind o țigară.

din cer,
stelele înțepenite,
îmi strecoară în gând,
aduceri aminte;
despre cum te țineam de mână
și împărțeam timpul
între clipele prinse în buzele tale
și șoaptele mele: mai vreau.
ce infinit!

o frunză cade.
m-atinge pe umăr.
am tresărit
crezând că ești tu.
mi-e dor.

cotrobăi printre fulgerele îndepărtate
ce-aprind cerul în miez de noapte.
stelele se-ascund
și lasă întunericului, turbarea,
s-o dezlănțuie.

cerul acum e aproape
și-i greu;
se rostogolește între noi,
ne desparte.
te depărtezi cu fiecare suflare de vânt.
mă desprind.
fiecare strop de ploaie
năvălește sălbatic
și-mi mușcă din trup.

ultimul fum a înțepenit
în țigara înecată
în pâcla norilor
căzuți pe pământ.
nici n-am mai încercat să o resuscitez,
era târziu.
am îngropat-o în palmă,
cu grijă,
între acorduri neregulate
- pulsații fugare,
migratoare,
din citadela zidită în torace,
adânc,
din celule demente
- metastaze ale dorului de tine.

în ploile nopților de vară n-ai vreme să uiți.
e ca și sărutul pe care îl dorești
iar și iar;
năvala unor emoții,
precum hergheliile în galop
plutind peste prerii.
ploile,
se-nfig ascuțit,
în carnea vie
strecurându-și răcoarea înălțimilor
în râurile calde din trupul tău
apoi,
când te aștepți mai puțin,
se-ascund dincolo de stelele
ce răsar
timid,
rând pe rând.

în noapte,
eu și bătrânul nuc
- discret ascultător al gândurilor nerostite.