n-am mai zugrăvit casa, din grijă pentru picturile tale, prinse adânc, până în suspine, pe pereți.
îți văd în ele privirile, pe care le-ai încolțit printre culori, și mi-e teamă că, privindu-le întreg, îmi vei observa lacrimile și-ți voi strica contururile și florile de măr vor prinde brumă;
dacă ar cădea pe podea, aș fi nevoit să încui casa, ori să învăț, iarăși, să zbor.

acum mi-s picioarele de plumb, dar tu știi (dar taci, nu-mi mai vorbești și tăcerea ta e chiar plumbul acela),
eram zburătorul jocurilor dezlănțuite când,
întâmplător,
Luna se ascundea în nori.
ce întâmplare!

am fost neatenți o clipă,
și-o altă clipă am risipit.
nici nu știu când am rătăcit culorile ce le purtai în tine,
pătrunse în noi și-apoi,
în al nostru joc s-a prins și Luna
- te-a dus în lumea infinitelor culori.