uneori încerc să mă descalţ de tristeţe dar atunci piciorul nu-mi poate păşi
e ca un câine care s-a învăţat în lanţ
şi când îl dezlegi nu ştie decât să intre în cuşcă
cu cele trei degete de temniţă a stiloului
desenez în aer o cruce mare pe bustul statuii suspinului,
îmi bea din piept neclintirea singurătăţii
nimic nu se întâmplă în codrul odăii mele
poate doar că în vârful ramului braţului mi se întâmplă cuvinte
simple desenări de icoane întru venerarea sacrei mele mizantropii
nu ies pe drumuri, prea acolo sunt oameni
te pot îmbolnăvi de enigmele graiului lor
eu nu vorbesc niciodată să nu-mi orbească văzul spre înlăuntru
acolo, în burta de peşte nedespicată
interiorul meu nu caută un interior mai mare
exterior, port barbă şi plete, părul în care se joacă păduchilor copiii
şi-n toată zarva tăcerii mele
e doar un ţipăt surd de mumă de demon