ce e ciudat, să te trezești în fiecare dimineață
destrămările se produc încet, ca un fel de anatomie a dispariției
o stare în care ai putea să vezi detaliat, până la atom,
până la punct,
nervurile unei frunze
amintirea tatălui zăcând pe patul de spital,
cu pielea deja plină de răni și cu presimțirea morții
scapi de asta, dar nu poți să dai la o parte precum o cortină
gustul amărui al lucrurilor
dai altora durere de dragul durerii
provizorat, alunecări
îți promiți să nu o iei de la capăt
și totuși devii cercul lin pe suprafața unei ape
mereu pierzător.