Un poem având ca temă miracolul înfloririi, mă urmărește încă de la prima răscruce. Cărarea străjuită de tufe de buxus, presărată cu pitricele umbrite de lumina filtrată prin coroanele pomilor, este și mai îmbietoare. La fel ca și drumul spre necunoscut. Verdele ca mătasea domnește peste pământ și apele încă reci cilpocesc prin împrejurimi. Vietăți ale văzduhului își intersectează zborul cu păsările sălbatice ale dorinței de a merge mai departe și mai departe, pentru a afla lumină sărbătorească, despe care citisem. Acea lumină răsare o singură dată pentru fiecare om, în strălucirea sa tot ceea ce este devine vizibil, înmiresmând pământul. Nisipul și pietrele cântă, iarba și copacii sunt mai plini de culoare, până și tunetul nevăzut poate fi tradus în cuvinte ca și primăvara tăcută în mușchiul pietrelor. Urmând norul suspendat într-un petec de cer sau cântecul păsării neștiute la echinocțiu, cel care se merge și cel care stă apun deopotrivă dar uneori pot trăi bucuria singurătății fără să atingă pământul. Starea indusă de farmecul naturii este specială, mă simt una cu Universul. Sufletul bucuros că există, ca și cum ar fi în concurență cu această stare, acceptă tacit și necondiţionat toate formele de exprimare ale vieții și așteaptă alte și alte răspunsuri.

iriși plini de rouă -
mult prea scurtă cărarea
pentru atâtea gănduri