După ce l-a creat pe om Dumnezeu l-a rugat să numească toate câte El mai crease înainte pentru ca omul să se articuleze celor înfăptuite deja în universul divin. În acest fel înființarea lumii devine încă din illo tempore prezență prin numirile pe care mintea omului le articulează lucrurilor create înaintea de sine. Și toate acestea nu pentru că Dumnezeu nu ar fi avut numiri prin care să identifice cele pe care le aducea la ființă din neființă, ci pentru că dacă le-ar fi dăruit El numire, omul, ca rod al aceleiași creații divine, nu ar fi asimilat lumea din numirile infinite din cauza finitudinilor care îi definesc prezența, forma, întinderea și orizontul existenței. Sunt granițe ale creației pe care divinul le-a trasat tocmai pentru a zidi podurile prin care se trece înainte și înapoi între țara cerului și țara pământului.

În lumea creată care oscilează între susul înțeles ca jos și adâncul privit ca înalt, omul încă mai are de numit lucrurile, pentru că Dumnezeu, ca nesfârșire infinită creează continuu, motiv pentru care principala caracteristică a cuvintelor ca nume ale celor create de Dumnezeu, comportă o permanentă frământare a rostirii, ca sintetizează a sensului creațional izvorât, generat ab initio în laboratorul divin.

Dumnezeu este un tată îmbrăcat în halat alb dintr-un laborator de chimie unde, de-a lungul unor mese pline cu eprubete, ampule, balanțe, centrifuge, creuzete, densimetre, hârtii de filtrare, file de hârtie, creioane bine ascuțite dotate cu radiere eficiente, mojare și pistile, pompe, site, spatule, spirtiere, termometre … conectate printr-o infinitate de spirale și linii de tuburi de sticlă oscilând în toate direcțiile imaginației cu uimire … printre toate se preumblă atotștiutor acest Dumnezeu îmbrăcat în halat alb … și calculează cantitățile necesare furajării vieții. Uimitor este faptul că măsoară totul cu unghia de la degetul mic. Pentru un sat de oareunde este suficient să se adauge un vârf din vârful de unghie de la degetul mic al mâinii drepte pentru ca acesta să trăiască. Pentru o metropolă aflată la ocean, spre exemplu, sunt necesare adăugarea a trei unghii întregi de formule ale degetului mic spre deosebire de un mega-polis zidit peste o strâmtoare, care se hrănește prin contribuția mai multor unități de măsură ale unghiei care îi crește degetului mic al mâinii.

Această imagine nu reprezintă tot ceea ce face ca Dumnezeu să fie divin. Frumusețea prezenței divine, superioritatea acestei manifestări ce nu poate fi rezumată în orizontul umanității, este generată de discordanța dintre fascinația albului, magia laboratorului și poarta prin care se intră și se iasă în acest spațiu ireal. O ușă desparte ceea ce este înăuntru și ceea ce este înafara laboratorului. Această ușă este zidită într-un orizont al pregătirii temeinice în vederea pătrunderii din exterioara lume în interiorul spațiului steril al conceperii. Intrarea este un proces tot atât de complicat cât este și ieșirea din interiorul acestui spațiu. Fantastică rămâne pășirea între dinăuntru înafară și invers, care transformă intrarea în ieșire și ieșirea în intrare și astfel în mijloc de înfăptuire, de chimizare prin asociere, imbricare și încopciere a elementelor lumii în orizontul proliferării ei.

Dincolo de toate acestea, este ceva și mai uimitor. În acel dinafară întotdeauna se intră înăuntrul actului creator, acolo unde totul este zidit dintr-o imersiune indefinibilă printr-un consum de sine bine justificat, susținut permanent prin bucuria de a se lăsa cuprins de vis, de imaginație și alunecare, în curgerea vieții care astfel îmbracă ființarea cu dorința manifestării de a fi, de a rămâne, de a exista cu orice preț sau, mai bine spus, cu orice sacrificiu. Și totul începe dintr-un vârf de unghie care crește la degetul mic de la mâna acestui laborant chimist îmbrăcat în halat alb.

Îmi aduc aminte totul. După ce l-a creat pe om Dumnezeu l-a rugat să numească toate câte El crease mai înainte pentru ca omul să se articuleze celor deja înfăptuite în universul divin.