M-aș imagina în acest moment pe balconul unde sunt așezate ghivece de lavandă și orhidee, unde soarele apune și vinul rece e în paharul de unde obișnuiai tu să bei. Obișnuiai să bei vin roșu dulce, dar rece, că așa simți că „te relaxezi”, și îți dă o stare de reverie.
Singură acum pe balcon,
cu paharul tău de vin și cu buzele mele pe urmele tale rămase pe pahar...
simt dorul tău,
și cum Cohen răsună pe fundal, îl simt și îți simt și dorul
și cum vinul devine din ce în ce mai dulce numai când mă gândesc la tine.

E luni seară și scriu rânduri fără un motiv anume, fără vreun motiv exact, fără vreun motiv care să necesite alte rânduri și cuvinte. Este dor, și dorul este explicat prin fapte și muzică și acea tânjeală de altă dată, și acea iubire de altă dată. Totul se explică prin fapte – prin îmbrățișări tandre, sărutări apăsate și dulci, și lipsa care dacă există și apare, o simți ca un cuțit direct în piept care se simte...și se simte și te doboară încet. O dorești și tu cum o doresc și eu, cum o dorește tuturor. O dorim cu toți. Dorim cu toții să avem ceva frumos ca în filme, și cum ne producem fetișurile numai ascultând acele romanțe care ne aduc în viață și care ne fac să simțim că iubim și ne fac să scriem despre iubire și poate acele vise de one night stand cu acei oameni cu care ne dorim să o avem în viața reală.
Seara asta este o seară în care mă văd pe canapeaua de odinioară, cu Cohen pe vinyl, știind că după poate o să bag Bowie, și între timp să tânjesc după un vin, sau după niște discuții aprinse și intime. E frumos să gândești așa, și să simți așa.