Am mai discutat despre acest lucru, am mai spus că spațiul e compus dintr-un infinit de puncte, care de fapt sunt abstracțiuni și nu au dimensiuni. Ce este atunci spațiul, ce este distanța dintre două puncte? O impresie, o iluzie care ne încântă simțurile. În acest caz și mișcarea e o iluzie și trebuie să luăm în considerare faptul că teoriile atomiste sunt și ele irelevante în această lumină, iar teoria mișcării browniene ar trebui extinsă pentru corpuri solide, pentru particule cu masă infinit de mică. Punctul e o iluzie, dar și cercetarea cu microscoape ultraperformante este de asemenea iluzorie, fiindcă instrumentele de măsură sunt construite pentru simțurile omenești.


Să facem împreună un mic exercițiu de geometrie. Imginați-vă un disc de picup, cât mai perfect rotund, cât mai perfect plat, care se învârte cu turație de 33 1/3 de rotații pe secundă. Deja facem abstracție de multe lucruri – îl desenăm deci în mintea noastră cu un punct în centru, de la care pleacă o rază până la periferie, adică la marginea discului. Putem să pictăm cu vopsea albă acea rază. Punctele – abstracția noastră – care se găsesc pe acea rază – care de asemenea e o iluzie, fiindcă o linie perfect dreaptă există doar în mintea noastră, se rotesc simultan odată cu discul. Aparent, punctele de la perferia discului străbat o distanță mai mare în aceeași unitate de timp în care punctele aproape de centru străbat o distanță mai mică. Pare un paradox, fiindcă punctele se află pe aceeași dreaptă sau pe același disc stabil ca formă și dimensiuni! Au punctele viteze diferite? Nu.


Așadar ce sunt viteza sau mișcarea în spațiu bidimensional? Abstracțiuni, iluzii. Viteza cu care se deplasează circular punctele de la periferie în raport cu cadrul de referință plan, bidimensional, este probabil o funcție complexă, integrală, care însumează și calculează poziția în timp și spațiu a unui punct în funcție de toate coordonatele relative în diverse momente ale turației. De fapt noi avem iluzia unor viteze diferite în raport cu o axă fixă din centrul discului. Deci un spațiu bidimensional este imposibil în planul vieții noastre concrete, contrazice logica simțurilor noastre. Dacă adăugăm încă o dimensiune, obținem spațiul tridimensional, care aparent nu contravine simțurilor omenești.


Dar cum rămîne cu iluzia mișcării acelui disc? Totuși noi facem o abstracție – privim discul ca fiind perfect imobil, perfect plat. Ori, în fiecare din cercurile concentrice de pe disc există de fapt o infinitate de puncte! Cercul în sine e o iluzie pe care nu o putem pune în acord cu datele simțurilor. O abstracție care ne dă o anumită imagine a lumii înconjurătoare. Par a fi mai certe datele percepției tactile sau auditive, dar și acelea sunt doar simțuri imprecise și diferă de la individ la individ. Lumea este haotică și amorfă, însă spiritul omenesc o ordonează și creează astfel categoriile de spațiu și timp. Formele și culorile pe care le vedem nu există ca atare, ci doar în mintea noastră. În acest mod, modelul multidimensional planetar pe care l-am imaginat eu cu altă ocazie nu exclude definirea spațiului ca infinit. Singura problemă e că mintea omenească nu își poate imagina, adică nu poate concretiza noțiunile de infinit și nimic. Chiar dacă trăim în interiorul unui spațiu sferic, tridimensional, lumea e infinită și posibilitățile ei de variație sunt infinite.


În acest fel, prin jocul dintre abstractizare și concretizare, omul creează și recreează lumea, iar noțiunile înseși de abstract și de concret par să se întâlnească într-un punct comun.
Dacă și timpul e o iluzie sau nu e o altă problemă, demnă de alte meditații. Momentul, ca și punctul, e aparent o abstracție și nu poate fi determinat precis sau imaginat ca atare. Dacă dumneavoastră aveți altă opinie, vă invit să comentați. Este posibil ca eu să fi strecurat, intenționat sau nu, o greșeală de raționament.

E simplu ce am încercat să transmit prin acest text – imposibilitatea cunoașterii omenești la prima mână, grosso modo, căci suntem victimele iluziilor unor simțuri imperfecte – poate și dvs. ați avut impresia că, în mișcarea discului, punctul de la periferie se află pe un cerc mai mare, deci străbate o distanță aparentă mai mare decât punctul din apropierea centrului discului, care se află mai aproape de axa de rotație. Și totuși au aceeași viteză, fiind legate de aceeași rază. Lucrurile nu sunt așa cum par dacă folosim concepte geometrice simple, nerafinate. Apar greșeli de raționament. Aceasta m-a dus la o meditație pe tema perceperii realității de către om – cum am putea defini spațiul și timpul (vă rog să căutați în dicționar!), ce este spirit și ce este materie – și în ce măsură funcțiile cognitive ale omului creează sau recreează lumea.

Corolar:
Atunci putem merge cu ipoteza mai departe – poate că mișcarea este întotdeauna o aparență amăgitoare. Poate că, așa precum cuvintele sunt alcătuite din morfeme și au corespondent în lumea palpabilă, materială, prin multiple combinații noetice (lumea sensibilă fiind de fapt un fel de cosmoid intrinsec logosului omenesc, așa cum îl cunoaștem noi), tot la fel există elemente morfice ale acestei lumi reale, materiale, oferite simțurilor, care au corespondent într-o imagine imaterială a lumii, prezentă în memoria speciei. Ele există pe o hartă sau într-un program complex supraindividual, universal. Diferența dintre cele două grupuri de imagini creează funcții bijective și izomorfisme, care permit dobândirea unor atribute specifice proceselor senzoriale sau, în acest caz, procesului complex al percepției mișcării. Cum ar fi proprietatea permanentizarii obiectului ca imagine mentală. Noi avem iluzia menținerii neschimbate a obiectului și a mediului în care se află acesta în funcție de starea lui de agregare și de alte proprietăți mecanice, ceea ce creează percepția mișcării, considerând și raportul cu experiența care stagnează în memoria vie a speciei. Este o iluzie fiindcă simțurile nu pot analiza fiecare fracțiune infimă de secundă a mișcării din fața noastră, și în fiecare moment forma obiectului în câmpul nostru vizual - adică partea vizibilă - e alta, dar, prin imaginea permanentizată a obiectului, putem umple golurile din simțuri. Ipoteza ar fi că obiectul nu e izomorf, ci își modifică dimensiunile și forma în mod complex, creând prin acest mecanism iluzia mișcării percepute. Această mișcare ar fi doar o formă interiorizată care corespunde modificării formei unui obiect static. Ca indivizi – termen oarecum exagerat – suntem niște membri ai speciei umane și simțurile noastre oferă date despre lume în forma unor medii ponderate ale simțurilor tuturor celorlalți membri ai speciei, simțuri prin care noi suntem conectați cu celelalte axe cerebrospinale și cu celelalte lumi ale încrengăturilor și ramificațiilor nervoase. Suntem oameni dar și om la modul general. Din punct de vedere biologic reprezentăm întrreaga lume vie și celulele ei sensibile și programele ei genetice. Adică viața. Și viața are o esență bio-electro-magnetică, care permite interacțiuni complexe între om și mediu.

De aceea, mișcarea poate să fie o iluzie a simțurilor noastre comunicante. Obiectul care se mișcă sau nu ar fi de fapt ceea ce era numit materie – cu multiple modificări în timp și spațiu. În dicționar spațiul era așadar definit drept ”formă fundamentală a existenței materiei”, iar timpul drept ”mediu omogen și nedefinit, analog spațiului”, ”formă obiectivă de existență a materiei”. Această viziune a lumii drept ceva static în mod real duce la solipsism și reducționism. Poate nu este chiar așa adevărul, poate ipoteza este incoerentă. Dar caracterul comunitar al lumii și lumescului pentru oameni – lucru cu care toți sunt de acord – implică cel puțin o comunitate a percepțiilor și conceptelor, cu toate diferențele interindividuale. Astfel, este important să ne cultivăm distanțele și autonomia, pentru a nu cădea la limită într-un fel de supercreier platenar sau turn Babel, ipoteza fiind deci convergentă cu vechea teorie a Big Bang-ului. Fenomenele acestea de horă, cerc care se strânge și apoi se deschide sau diferitele modele care includ cicluri de creștere și descreștere sunt inima sistemelor biologice care se contractă și se dilată, fapt valabil pentru individul însuși, dar și pentru specie sau civilizații – iar în context socio-politic reprezintă zbuciumul derizoriu uneori al alternanțelor pace-conflicte.