te-ai ridicat, ai închis uşa, frigul s-a făcut rotund.
eu nu respir. sângele mă fură în drumurile aburinde ale visului
prin şerpuiri anodine privirea caută o stradă, un număr exact,
epiderma fragedă a uimirii, călduri omeneşti,
degetele întinse…
albul e un fel anonim de a pleca fără semne,
străin, cerul e de pâslă, nici un nor nu fecundează tristeţea.

alunec firesc într-un tangaj inegal, în ceafă,
un implant, un glas calin îl vorbeşte
făţiş pe dumnezeu-ultimul.
şi el suferă.
ne amintim adevărul asemenea unei răzbunări ce va urma.
alunec indiferent în întuneric, întunericul e un jurnal
déjà vu.

oasele se tasează tacit într-un fel de linişte.
câte-un tunel neanunţat ne înghite brusc, repetat
mitul lui iona se joacă de-a spaima cu minţile noastre
un desen animat atrage magnetic copilul din noi, râdem
rupem neregulat ritmul impus al tăcerii al călătoriei
şi întunericul se încălzeşte, îşi pierde virginitatea
şi farmecul devorator

mă dor ochii.
glasul din ceafă devine femeie.
femeia cântă.
într-un labirint tactil, probabil isus a existat.
contur de literă, eternitatea va fi un popas,
durerea o proză scurtă cu final previzibil
îţi spun toate astea
iar tu ştii că te mint