citeam demult despre sistemul om-mașină-mediu,
erau amintiri despre științe psihologice, psihologia muncii mai ales.
omul, o creatură fragilă, cu gâtul îngreunat de mărgele de istorie
ca un curcan, ba chiar de lanțuri grele de preistorie,
cu mâna prinsă în brățara meseriei sale,
omul pășește brutal în ghete pe asfaltul civilizației ca pe sticlă,
învârte volanul ca pe o roată a norocului.
iar roțile uriașe din parcurile de distracții par să fie tot volane,
iar volanele tot roți din parcuri de distracții.

e bine, e o evoluție, spun unii, omul e mai puternic decât fierul,
merge la sală de gimnastică cu aparate,
ascultă și vede prin aparate,
are mușchi, dar mai ales are suflet, miroase cu sufletul
mușchiul și iedera verde de pe copacii bolnavi ai civilizației,
fiindcă omul are simțul posesiunii, pădurile și munții,
cu crevase și iazuri, caprele negre și floarea reginei,
toate cele sălbatice și cele de prin grădini
le vede ca fiind ale sale, menținute vii de secole
prin circuitul nervos globalizant al speciei sale,
cu grădini zoologice și botanice și cu circuri,
cu disciplinele sale științifice,
cu biologia și psihologia și cu studiul sistemelor,
și cu sistemul om-mașină-mediu.

și vezi apoi cum oamenii mor tragic în accidente de mașină,
prinși de fierătaie,
fiare peste fiare, fire peste fire,
precum firele de nu-mă-uita printre spărturile asfaltului lucios,
impecabil adesea, una dintre verigile sistemului se rupe,
șoseaua este ca un intestin gol și flămând,
cineva moare, deci cărțile citite de acel om,
oglinzile în care el a privit se sparg,
în lumea virtuală apare poate o turbulență tranzitorie,
iar noi privim cerul nătângi, ne amintim că se spunea
precum în cer așa și pe pământ, dar ce o fi însemnând sistem?
cine știe oare care este mediul, care este omul și care e mașina
după ce omul moare?