Pentru ca să fii nu este suficient să exiști. Pentru a fi este nevoie de o strategie a sinelui al cărui identitate este necesar să o impui manifestării. În acest act, care se desfășoară de-a lungul sinelui în care te afli, fiind-ul se golește de sine pe sine spre a deveni ceea ce nu este și spre a-și dărui identitate. Distincția între a fi și a exista constă în ceea ce rămâne ca stare și ca autentic în contextului desfășurării devenirii. De aceea, pentru a fi este necesar proiectarea formelor, deoarece, din interiorul personal pe care acestea le conțin se realizează exteriorul universal care le dăruiește ființarea.
Într-o iarnă în care băteam la porțile sufletelor am întâlnit un astfel de a fi care, din tradiție și nu prin educație, înțelesese că fundamentul existenței umane este reprezentat de memorie și nu de prezența ființei care este caracterizată de ubicuu.
Pălăria cu boruri largi îi umbrea nesfârșit fața conferindu-i imaginea unui chip adânc, amestecat cu depărtări în care numai el putea privi. Era o umbră care se întindea spre orizontul care o definea datorită luminii care apunea în celălalt orizont. Întotdeauna, așezat ferm pe un scaun simplu ca pe un tron imperial alcătuit din săbiile de oțel rupte în războaiele vieții, alăturat unei mase îmbogățită cu toate bunurile lumești în mijlocul căreia trona întotdeauna un pește bine pregătit, dar și cu tuburi de oxigen care îl ajutau să respire în spațiul lumii contemporane, de fiecare dată în care i-am oferit binecuvântarea pe care Dumnezeu m-a trimis să o propovăduiesc neamurilor, mi-a cerut veșnicia de dincolo de viață.
Pentru el, veșnicia aceasta era veșnicia locului de veci. Era, de fapt, locus vivendi, acel concept care face parte din viața de după moarte, care se referă la viața care cuprinde viața umană, creată în și din viața divină necreată.
Mirificul acestor dimensiuni ontologice, care includ și umanul, se rezumă în acest caz la faptul că nu existența constituie esența manifestării, ci ființa care se conștientizează pe sine ca fiind în propria definiție. Ca atare, a fi este cea ce rămâne după ceea ce a fost, după ceea ce ce este îngropat în dimensiunea propriei manifestări. Prin urmare, mormântul lui a fi constituie principala parte a existenței. Acest mormânt este, mai bine spus, ființa existenței. Este ceea ce dă devenirii existență spre a fi. Ca atare, dualismul dintre moarte și viață este definit de distincția dintre a exista și a fi, pentru că a fi înseamnă a manifesta existența pe care o consumi, iar a exista înseamnă a fi consumul prin care exiști.
Totul se rezumă, așadar, la distincția dintre a fi și a exista. Nu este o diferențiere etimologică, ci una ontologică. Numai cei ce își construiesc lucrări funerare monumentale de a fi spre a vorbi lumii despre recunoașterea pe care o pretind neamului din care s-au născut pot transmite omenirii motivul pentru care și-au dorit să fie înmormântați în construcții edificatoare și reprezentative pentru ceea ce se manifestă ca existență. În fața acestor monumente, urmașii se așează spre a adula spre diseminare mesajul lucrării arhitecturale, culturale și artistice care conține în mesaj formele, semnele și simbolurile măreției, importanței și lucrării principiilor, spiritualității și culturii lumii străvechi ce se vrea perpetuată. O stare universală între a fi și a exista.
Sintetizând, raportul ori relația dintre a fi și a exista este un fel de sfârtecare între neamuri care se desfășoară permanent între de dinainte de ceea ce numim naștere și de după ceea ce numim moarte spre a deveni.