Experiența subiectivă psihogenă a sinelui și alterității, a diferențierii fenomenologice a conștiinței de informa realitate ce este dată simțurilor în vederea integrării și transcenderii de către subiectul trăitor poate fi însoțită sau nu de formarea unei reacții active, care ea însăși e inclusă într-o substanță pasiv gânditoare.

Există o ierarhizare a pasivității, în funcție de multiple niveluri integrative. Pentru a explica de pildă relația de comensalism sau mutualism dintre două organisme putem privi organismul mai mare sau mai dezvoltat ca fiind gazda pasivă, locul în care se petrece jocul biologic al organismului mai mic, care pare activ din cadrul său propriu de referință și pasiv din cadrul de referință al organismului mare care îl cuprinde. Pentru o companie comercială multinațională activitatea uneia dintre componentele sale este pasivă, subordonată legilor sistemului care o include, dar din punctul de vedere al subsistemului luat în considerare, legile de care ascultă el includ o componentă activă de aparent liber arbitru.

Pot fi imaginate modele matematice și filozofice care pleacă de la metafora incluziunii, ca în mitul lui Iona, cel înghițit de balenă. Aceste succesive includeri și autoincluderi care clădesc noi și noi suprasisteme sau subsisteme pleacă de la concepțiile atomiste asupra experienței, deci de la studiul cantitativ al fenomenelor și obiectelor. Noile modele integrative combină studiul cantitativ cu studiul vectorial, adesea cuantificat, al variabilelor calitative asociate. Ceea ce este mic este inclus în ceea ce este mare și reciproc, dar, la finalul unei analize spectrografice detailate, anumite calități ale anatomiei și fiziologiei unui sistem oarecare se dovedesc a fi supuse și ele unor relații de subordonare sau supraordonare, care permit trecerea de la mare la mic și apoi în sens în invers, către ceea ce e mare, trecând printr-o răsturnare calitativă atunci când dimensiunea studiată își atinge limita matematică, adică tinde la zero sau la plus sau minus infinit. Punctul zero este deci un punct abstract de inflexiune cantitativă, ceea ce permite trecerea la altă dimensiune calitativă. Acest fapt pleacă de la realitatea abstractă a conceptului de număr, de la pragul forțat al conceptului de zero sau a reversului său – infinitul, care reprezintă în plan calitativ conceptele de unic, individual sau punct precis delimitat în spațiu (nimicul), respectiv multiplicitatea, multiplii, spațiul întreg multidimensional, ca loc al situării unor obiecte sau fenomene.

Fenomenele limită, parapsihologice, cum ar fi de exemplu psihokinezia, au fost consemnate adesea pentru schițarea unor teorii comprehensive asupra continuumului senzorio-motor al individului, în care ele ar constitui nu o excepție, ci un fenomen liminar sau elementar, care permite explicarea fenomenelor normale și complexe ale psihicului omenesc, precum și punctele de inflexiune care permit variații calitative ale acestora. Folosesc sintagma de continuum senzorio-motor, care permite, prin trecerea la limită prin punctul zero, o definire și fundamentare a conceptului de transcendență, atât de des uzitat în filozofie.

La fel cu alți gânditori idealiști, și eu consider că omul contribuie, prin psihicul său, la conturarea și delimitarea realității cognoscibile dintr-un continuum senzorio-motor dat pentru a fi oglindit în funcție de limitele continuumului senzorio-motor uman și parauman, respectiv datorat proprietății reflexive și autoreflexive a substanței nervoase din întreaga lume vie, dar și a obiectelor sau substanțelor lipsite de viață, care posedă și ele proprietatea de amprentare a mediului înconjurător. Amprentarea mediului înconjurător se realizează prin diverse mecanisme specifice, între care un loc aparte îl au simțurile omenești, care oglindesc lumea cu un hiatus temporal, datorat vitezei limitate a transmiterii influxului nervos, hiatus ce permite și transformarea în timp a realității datorată componentei motorii a fiecărui proces psihic senzorial. Afirm deci că orice proces psihic are ambele componente – atât senzitivă, cât și motorie, în procente variabile. Creierul omenesc este ca un disc compact, citit de o rază de laser performantă. Aceeași rază poate reda discul sau poate înscrie modificări în substratul material și energetic al sistemului nervos, fapt ce explică memoria și uitarea sau modificarea infinitezimală a întregului continuum senzorio-motor dat spre a fi cunoscut, redat cu o anumită imprecizie.

Acest continuum senzorio-motor al lumii omului are deci proprietăți metamorfice, tocmai datorită existenței unor mecanisme complexe de amprentare, care antrenează componente senzoriale și motorii la nivelul întregului sistem al lumii cunoscute și trăite de om. Posedând con-știință, așadar o cunoaștere lucidă, concomitentă cu conștientizarea acesteia de către o terță parte, situată în afara continuumului senzorio-motor individual, delimitat deci de un individ al speciei – omul poate să intervină activ și conștient în modificarea mediului înconjurător. Pentru a fi validă și personală, paradoxal, conștiința desemnează alteritatea și obiectivează lumea, se rupe de obiectul cunoașterii, așadar se așază în scaunul unei terțe părți, situată în afara individului. Afirm că această terță parte este fie o altă substanță gânditoare, fie o anumită proprietate a unei alte substanțe gânditoare care transpare în viața individului, cu ajutorul căreia individul poate cunoaște și recunoaște lumea. Așadar conștiință sau gândire proprie omului fără existența unei alte conștiințe nu e posibilă. Datorită proprietăților intrinseci ale sistemului nervos, omul se află încă de la naștere și chiar din viața intrauterină într-o stare de comuniune cu restul indivizilor speciei sale și cu celelalte ființe vii, deoarece cu toții împart același continuum senzorio-motor în spațiu și timp.

Rămâne de văzut dacă acea rază care citește CD-ul ce conține informații - deci realitate cognoscibilă individualizată - despre propriumul individual este o parte dintr-o altă mai mult sau mai puțin complexă conștiință sau doar o parte din alte mecanisme biologice și/sau nonbiologice de amprentare a mediului. Acea rază are posibil și ea o parte pasiv-senzorială și alta activ-motorie, chiar dacă nu intenționată, deci e parte a unui alt sistem de cunoaștere, dotat cu proprietăți de oglindire și de autooglindire. Prin funcția pasivă, asemenea deprinderilor automate, individul uman își perfecționează prestația senzorio-motorie în lumea reală, iar prin funcția activă el însuși contribuie la pasivitatea altor subsisteme sau sisteme. Este vorba de jocul dintre yin și yang al unor diverse mulțimi sau sisteme de mulțimi care au între ele diverse relații de intersectare sau incluziune sau nonrelații în raport cu anumite proprietăți ale lor. Balena care îl înghite pe Iona poate fi inclusă sau nu în altă balenă etc. ca în piesa de teatru a lui Marin Sorescu.

Fie că privim realitatea cognoscibilă drept sfere concentrice incluse una în alta, fie că adoptăm un alt model explicativ, rămâne subînțeles faptul că obiectul real este doar o imagine reală a unui alt obiect, eventual virtual, prin diverse jocuri de lumini și umbre. Lumea așa cum o vedem sau o simțim este o imagine tranzientă, iluzorie, căci geometria este și ea o știință abstractă, iar punctul și infinitul, linia perfect dreaptă sau planul perfect neted pot fi definite abstract, dar în mod real sunt fenomene probabilistice, care pot apărea sau dispărea în același moment. Astfel, lumea percepției noastre este delimitată de proprietățile sistemului nostru nervos, în care sarcina electrică este inegal repartizată și transmisă prin contiguitate, nu prin continuitate. Pe interfața acestui continuum senzorio-motor diversele conștiințe și simțuri individuale sunt inegal și inconstant performante, dar, odată cu pierderea unor proprietăți neurofuncționale ale unui individ, sistemul nu suferă disrupții și rămâne același din punct de vedere al proprietăților sale senzorio-motorii, deoarece orice slăbiciune individuală e acoperită, compensată, de restul sistemului, care își manifestă astfel proprietatea de continuum.

Va urma