Dacă nu ai cerul tău trebuie să-ți cumperi umbrelă!

De ce oare noi evreii scriitori nu putem fi uniți? De ce orice gest pe care nu-l aprobi se transformă într-o prăpastie între noi, chiar după pandemie, chiar după războaie, lucrurile rămân la fel de triste! Scriitorii cu funcții care au murit la vârste rezonabile au plecat fără să se împace în lumea noastră. Certurile dintre ei ne-au distrus nouă celorlalți, prietenia. Loialitatea și convingerea lor că au dreptate în tot ce spun sau scriu sau fac, au luat-o cu ei în mormânt lăsându-ne nouă o situație penibilă, grupuri de scriitori dependenți de editori precum pe grupuri de F.B. care nu pot înțelege că pot supraviețui împreună! Iar noi scriitorii nu putem schimba absolut nimic, dar nimic fără concursul I.C.R.! Principiile editorilor sunt de netăgăduit, de a ne separa, stânga, dreapta, chiar și după partide politice de doi bani! Cenzura mai funcționeză continuu și ne usucă inspirația! N-ai voie decât să rupi legăturile definitiv și să-ți cauți altundeva locul ca scriitor! Mai trist e că, în felul ăsta nu vom avea timp să ne mai vedem la ochi! Ivritul, trecerea la limba țării e singurul lucru bun, optimismul... iar noi generația de sacrificiu!

Am asociat și alegerile care ne-au ros toate speranțele împărțindu-ne tot în stânga- dreapta fără să se asocieze de fel cu mâinile noastre sunt stânga sau dreapta și pot cânta la un singur pian o melodie de pace și ordine, chiar dacă clapele sunt albe/ negre… sau mai mult, putem asocia și o orchestră ascultând orice simfonie, dirijorul poate avea o scobitoare în mână dar poate conduce bine dacă a învățat partitura cum trebuie, întorcând paginile la timp!

Nu poți face un eseu din adevăruri care te pot umili, doar pentru că cineva a lansat un zvon, sau a presupus ceva, sau a găsit un dezacord gramatical chior, pentru că scriitorul in Israel nu are corector, nu are librării, vine singur cu propriile cărți, se roagă de prieteni să vină să umple sala, cel puțin după corona, câte un singur loc la 2 metri, sau preferând încă masca neagră sau verde, care acoperă reacțiile spontane și te face să devii mut și să prinzi trenul repede să ajungi acasă, și să uiți că ești scriitor, doar pentru că unii și-au manifestat să conducă fără puterea cărților lor, nu te-au convins și nu e drum de întoarcere. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, absența, doar cu carisma lor și ziarele lor de știri traduse adunate în câteva pagini A4,uneori jurnalism de calitate, dramaturgie, știri de ultima oră rebus, sau sudoku atașat, pagini și ele unele de pe internet sau TV, dar cerute de bunicii care mai așteaptă la azil să citească revista mea, și mai țin minte cuvântul mămăligă și de ce au imigrat și au făcut Alia adică să emigreze în Israel. De exemplu să uite atrocitățile războiului sau numerele de pe mână, când au fost doar un număr. Să aibă o Țară Sfântă pe care s-o ridice de peste 73 de ani!

De ce mai scriem când nimeni din familie nu cunoaște limba română , mai ales nepoții, nu putem da vina pe noi, ei sunt sabri( născuți în Israel), armata îi va educa pentru noi, le va șterge memoria, și amintirea cuvintelor românești, tocmai să capete rădăcini definitive în Israel!

Dar unii scriitori de dincolo se agață și vor să fie publicați în Israel, nu invers, chiar sponsorizează reviste, chiar plătesc reclame să se amăgească că au reușit în Israel, unii chiar din Diaspora, doar așa ei cred că vor avea ASUL în mânecă! Alt adevăr trist care îmi amintește o lansarea de a mea de la Casa Pogor, unde amfitrion era poetul Cezar Ivănescu! ”Puțin blond cu mult farmec”, antologia mea de la ed. Hasefer a fost lansată acolo! Dar Președintele U.S. Filiala -Iași a venit împreună cu scriitorul Octavian Paler, ne-a luat microfonul, au spus câteva cuvinte în fața camerei de filmare, iar noi am rămas fundalul lor timp de 5 minute... Noi ceilalți eram prea mici să ne asiste în continuare...doar atât, apoi au plecat! Alte umiliri au urmat și în Israel, premieri unde iar am fost fundalul altor scriitori într-o poză comună cu diploma în mână, da, iar un carton de premiere a cărților mele ne spunând niciun cuvânt!! Cea mai grozavă premiere al fost la Iași, mi-au dat titlul de Ambasador al poeziei, 2015. Când mi s-a publicat ultima carte la ed. Junimea, “Peste șapte coline, Haifa-Iași, iar mai târziu" Curcubeu peste Haia " ,manuscris dada) februarie, 2020 am dorit să apară în biografia mea acest titlu acordat pe atunci la numai la 6 scriitori din 300. Dar editorul mi-a spus între 4 ochi că e deja” perimat” să fii ambasador cultural. Iar o umilire caldă, eu venită de la peste 2000 de km! Dincolo... unde doream să reușesc acasă! Atunci Iașiul lupta să ajungă Capitală Europeană... dar fațada colaborărilor cu invitata israeliană nu le-a reușit! Eu trăiam deja în Asia, era prea puțin, precum la Eurovision, unde 12 puncte le obții dacă faci ca solista noastră, Neta cea grasă, strigând sau cântând : cucurigu, sau cotcodac!

NU E NUMAI O NOSTALGIE VIAȚA NOASTRĂ E CHIAR SUFLETUL NOSTRU ROMANTIC DE A NU UITA LIMBA ROMÂNĂ!

E bine să nu spui nimic, dar uneori ajută!

La un moment nu mai vorbesc românește decât cu soțul meu. Remarc că ne lipsesc cuvinte, cele noi din noua epocă de după '89 nu le-am acumulat în cei 30 de ani de la Alia ! Mult timp nu am avut niciun contact cu România. Dar iar îmi amintesc de „Colocviile de la Neptun a scriitorilor de pretutindeni” unde delegația (președinte poetul Saul Carmel zl) noastră de scriitori israelieni a fost bine primită până la incidentul cu sosirea poetului antisemit Corneliu Vadim Tudor la Cotroceni. Atunci am părăsit sala...cu toții, și am fost ajutată să ajung la aeroport cu mașina lui Iliescu! Cert e că întinzând mâna în spatele meu, în mașină am dat peste un microfon.. Pe tot drumul spre aeroport am răspuns evaziv la toate întrebările puse de șofer! Doream să-mi revăd familia în Israel. De atunci am prins rădăcini definiție în Israel, chiar dacă eram o analfabetă cu diplomă de inginer în buzunare pe atunci! Pornind de la zero la 40 de ani! Iar soțul meu, 45 de ani cu 2 fete și două mame, în anul de grație 1991! Deci se împlinesc 30 de ani! Și nu întâmplător 50 de ani de la nuntă!

Mai sunt lucruri triste care mi s-au întâmplat: accidentul de la 47 de ani când am murit puțin..căzând cu capul de asfalt după un leșin bând coca-cola ucigașă la hotel, dar am fost trezită și spitalizată la Brașov. Prin cădere și lovitura la cap mi-am pierdut un timp vorbirea, vorbeam doar ivrit...iar corpul s-a comportat ca o marionetă dezarticulată! Atunci a apărut „o poetă vrăjitoare” în viața mea care m-a privit cu invidie, chiar când am căzut, îi văd ochii răi, punctiformi aceeași de la lansarea mea de carte de la Neptun, (venise cică să-mi predea o pagină din Poezia, unde apărusem cu poezii, )aceeași și de la Neptun. Ochiul rău! Hamsa Hamsa... (împotriva ochiului rău) Cartea mea, Amprente, editura Cluj-Napoca o făcuse și mai geloasă, fără nici un motiv! N-am scăpat nici acum de ea...mă urmărește și publică la noi cu toate că nu a făcut “alia”! De ce n-ar recunoaște că este o învinsă ? Pentru că eu nu mai am nimic de pierdut, eu trăiesc în nisipul meu adorat. Sub rachetele mele temporare, cu nepoții mei în drum sau spre armată, iar ea e mereu singură galbenă și uscată, având doar aceleași cuvinte sterpe de expediat și trimis la noi! Dar eu voi continua:



Poezia nu e o decizie subtilă
De a scrie închis în casă,
Nici de a urmări norul din pictura
Abstractă a socotelilor după pandemie

Nici de a plăti celor care te-au rănit cumva fără să-și
Dea seama...
E tocmai virulența furtunii apăsătoare
Și imprevizibilă,
E albastrul intens, indigoul lui Chagall
E lacrima căzută pe geamul închis de suferințe
Când gura se arcuiește în jos
Iar fața stă lipită de tabloul viu,
E scoica ce o asculți cum vuiește.
Deciziile rămân undeva în urmă,
Iar ochiul se transformă într-o gaură neagră
Minusculă- ca o pupilă veșnică-
Cu conturul mișcător.
Dar uită-mă într-o pată de cerneală
Să știu că tu ești.