Mi se spune că povestea vieții mele li se pare incredibilă cititorilor. Poate că nu au citit totul și poate că nu au citit cu atenție. Vă implor încă o dată, citiți această scrisoare cu multă atenție. Ei mereu mi-au spus că degeaba am spus eu adevărul în cele mai mici detalii, că oameni răi au inventat alte și alte minciuni, pentru fiece adevăr spus de mine.
Punctez în această scrisoare din nou câteva lucruri care produc suferință și care sunt necesare în perceperea adevărului despre viața mea, așa cum e scris pe blogul meu. Vă rog în genunchi încă o dată să citiți blogul meu de memorii cu atenție, filă cu filă, dacă doriți cumva aceasta după ce veți citi această scrisoare.
Un fapt clar pentru oricine e că unii oameni au mințit despre mine (fiindcă așa se minte în general despre nebuni) – totuși poate că nu ați înțeles încă în ce măsură. Eu am scris totul corect și complet, inclusiv concluziile generale ale blogului.

• Este vorba de o crimă oribilă. Nu este doar respingerea totală a persoanei mele și suferința de aproape 37 de ani. De multe ori mi s-a spus că criminalii ascund această crimă sub masca unui caz psihiatric, deci oamenii nu vor să se intereseze de mine deloc, fiindcă li se spune că eu am regim special ca om, adică sunt privită rău fiindcă odinioară am fost închisă, subliniez cu forța, la pshiatrie. Datorită acestui accident, adică închiderii psihiatrice, tot ceea ce sunt și am fost ca om este pus în paranteză și în ghilimele. Nimeni nu își pune problema că poate eu am fost mai inteligentă decât cei care au hotărât să mă închidă la psihiatrie și că poate că am fost complet normală și nevinovată. Nimeni nu a vorbit cu mine întreaga viață. Despre nimic, darmite despre viața mea. Psihiatrii și psihologii au mințit, ei nu au stat de vorbă cu mine la internările psihiatrice. V-am arătat singurul raport psihologic asupra mea – dar doamna aceea minte, nu am afirmat cele spuse de ea și ea nu a vorbit cu mine decât la sfârșit și nu mi-a pus decât o întrebare. Psihiatrii mint la fel.

• Nu pot ști cu certitudine dacă ceea ce am scris eu apare pe ecranul calculatorului dvs. la fel cum am scris eu – internetul e o formă de mass-media și e posibil să fie fraudat, adevărul poate apărea distorsionat. Oricum, repet, nimeni nu a stat vreodată de vorbă cu mine despre nimic, darmite despre viața mea. Eu nu am nevoia să îmi povestesc viața, ci să fiu cu cineva, eventual să dialoghez cu cineva, dar altceva.

• Scopul scrierii acestui blog este clar – e vorba de o crimă reală, nu de probleme psihice. Am avut toate dovezile că eram otrăvită, dar nimeni nu a fost interesat de ele, ba chiar au inventat în gândurile mele că eu am fost condamnată la moarte, ceea ce era exclus, fiindă nu am greșit nimic. Nu are cine să fie interesat de mine, fiindcă sunt un om foarte sărac – abia îmi ajung banii de medicamente și hrană – și totodată sunt izolată din 1984, când aveam 13 ani. Familia m-a respins cu brutalitate din 1984 și erau doar câțiva oameni în această familie – acum e la fel. Fiind fără dreptul legal la muncă și la studii, nu am avut unde să cunosc oameni, să fi avut o șansă cât de mică să stau cu vreunul de vorbă întreaga viață. Luarea acestor drepturi a fost un abuz, fiindcă eu nu am avut tulburări psihice și eram în stare să muncesc orice, eram un om serios și de încredere și nu aș fi dăunat nimănui. Cei care mi-au luat aceste drepturi mint, deși nu au nicio dovadă că eram inaptă de muncă sau de studii superioare sau că eram ceva rău. Pentru muncă și studii superioare era nevoie de adeverință de la medicul de familie, care a spus că nu îmi dă, fiindcă am avut un diagnostic psihiatric. Așadar am scris blogul pentru a obține drepturile strict necesare: dreptul la viață, adică să nu mai fiu otrăvită și să fiu tratată omenește de medici, care au greșit în conduita față de mine și chiar au refuzat ajutorul medical, cum am povestit, dreptul la muncă și la studii. Un alt motiv este nevoia de a fi cât de puțin împreună cu alți oameni, fiindcă eu sunt cu adevărat izolată din 1984, ceea ce e o tortură inumană, deși am fost un om bun. Mai e și faptul că am explicat că nu am avut decât trei greșeli toată viața, dar nici acelea de condamnat autorul lor la moarte. Și blogul m-a mai ajutat ca să țin minte adevărul (dacă citiți veți vedea că nu e minciună), să nu înnebunesc de-adevăratelea.

• În afara scrierii acestui blog, am făcut tot posibilul să transmit adresa blogului meu altor oameni, în special intelectuali, căci numai aceștia puteau să înțeleagă adevărul despre mine și eventual să îmi redea drepturile necesare supraviețuirii. Dacă acum de-abia nu mai pot munci, atunci cel puțin să fi avut o activitate, utilă socială, împreună cu alți oameni, măcar pe internet și parțial în persoană. Dumneavoastră, celor care citiți acum, le trimit adresa blogului meu cu speranța că vor înțelege că merit și meritam viața și că prefer să ofer adevărul de la început, pentru a nu avea probleme ulterior. Mulți spun că pacienții psihiatrici ar trebui să ascundă diagnosticul lor, în scopul acceptării lor în societate. Chiar și un medic psihiatru îmi spunea la fel. Totuși, eu nu am avut probleme psihice și am avut mereu dreptate, fiind un om inteligent, deși cei răi pot spune că sunt paranoidă sau paranoică. Fals. Nu am greșit nimic. În plus, dacă aș fi ascuns acest diagnostic de schizofrenie, oameni răuvoitori ar fi putut minți pe la spatele meu și eu m-aș fi văzut respinsă oricum, ceea ce am încercat să evit. Astfel, dacă e să mă acceptați, mă acceptați nu pentru minciună, ci pentru ceea ce pot fi și sunt cu adevărat, pentru ceea ce pot munci sau lucra pentru alți oameni – fie în scris, fie altcumva. Oricum nu aș fi putut minți și fiindcă am un picior lipsă, ceea ce se vede oarecum pe sub haine și, când eram tânără, era logic că tentativa de sinucidere era cauza cea mai probabilă.

• Eu nu am mințit niciodată, întreaga mea viață. Fiindcă am fost studentă la psihologie, mi-a fost ușor să înțeleg că nu am avut nicio tulburare psihică și că nu am fost condamnată, fiindcă nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată. (Am scris în detaliu despre exact cele trei lucruri din viața mea care pot părea greșeală în aparență și adevărul e clar, de exemplu faptul că acele trei lucruri nu mă definesc. ) Desigur, sunt conștientă că oamenii mai puțin inteligenți pot fi mințiți ușor despre mine cu ajutorul unor psihologisme de doi bani – că aș fi manipulativă de exemplu, dată fiind tulburarea mea psihică și izolarea și prejudiciile îndurate – când în realitate nu am fost niciodată manipulativă. Altfel se mai poate inventa că aș fi fost megalomană, când în realitate am fost un om realist și cu apreciere corectă a propriei valori. Aceste lucruri și multe altele sunt adevărul, și putea fi dovedit de fapt, deoarece am fost mereu un om inteligent. Am fost un om calm mereu și foarte constant, dar nici măcar încăpățânată. Scrierea acestui blog despre viața mea nu trădează nicio trăsătură negativă de caracter, nu am avut tendința să îmi povestesc viața, nici public și nici altcumva, dar am fost forțată de tortură și de adevărul crud că e vorba de o crimă gravă asupra unui om bun, chiar de valoare în sens pozitiv și real. Bineînțeles că, fiind un om inteligent, mi-am dat seama că proștii nu pot crede așa ceva, dar am scris cu speranța că poate un om bun și inteligent va citi. Viața mea și ceea ce mi s-a întâmplat apare în cele mai mici detalii, am prezentat fapte brute, concrete, multe dovedibile și de fapt toate posibil de probat, evident nu e vorba de interpretarea realității sau de delir. Arar m-am referit la suferința mea psihică (tristețe și altele), fiindcă aceasta poate fi imaginată de cititor, așa cum ar fi normal să fie în situațiile respective.

• Câteva cuvinte despre izolarea inumană din 1984. Acest lucru s-a petrecut împotriva voinței mele. Este vorba de un fapt clar, evident nu e imaginație sau delir, decât dacă ați fost mințiți și credeți minciunile unor oameni răi. Nu înțeleg ce ar fi putut să mintă oamenii despre acest lucru – eventual că eu sunt nebună și deci nu sufăr deloc sau că merit suferința, fiindcă aș fi ca un animal, sau că aș fi avut relații cu prieteni imaginari sau contacte imaginare, ceea ce nu avea cum să se întâmple și nici ei nu puteau să vadă prin cutia mea craniană așa ceva – deci nu aveau vreo dovadă că ar fi așa. Sau au inventat că nu știu să mă port cu oamenii, încât de aceea sunt complet izolată. În timp ce oamenii necunoscuți mă loveau în mod real pe străzi și în locuri publice! Nu e vorba de lipsa unui prieten sau a unei familii reale, ci de izolare aproape completă – și am făcut tot ce era posibil și normal pentru a înlătura acest neajuns. Există în mod real nevoia de afiliere și contacte sau comunicare cu alți oameni, nu neapărat verbală, dar măcar pentru a avea o activitate comună. Nu am avut parte toată viața nici de una, nici de alta. Am reușit să îndur mulți ani, fiindcă mai vedeam oameni pe stradă sau la televizor. Dar pe mine m-au izolat de la 13 ani, deci toată adolescența, tinerețea și maturitatea (acum am 50 de ani), nu așa ca pe alții, în mod obișnuit, la bătrânețe. Și probabil au mințit indirect sau direct că așa trebuie să fie, în cazul în care cazul meu a fost discutat în absența mea. Cei mai mulți oameni au avut în viață bucuria de a fi împreună cu alții sau chiar de a primi scrisori, de a vorbi cu cineva la telefon – eu pe nimeni, puteți verifica istoricul telefoanelor mele, în cazul că nu sunteți mințiți. Nici măcar o dată pe lună, nici măcar o dată pe an, toată viața. Au fost exact 5 oameni în viața mea, în afară de cele câteva rude, dar și acești 5 oameni au fost demult și relativ puțin. Vă dați seama că e o suferință inumană, monstruos de mare și absolut normală. Unii spun că oamenii au fost toți mințiți și îndobitociți despre mine. Tot ce am încercat a fost în zadar, neavând dreptul la muncă și la studii superioare și fiind și respinsă total, nu aveam cum să găsesc oameni cu care să stau de vorbă, sau împreună cu care să fiu. Bineînțeles că nu aș fi vorbit despre mine.

• E posibil ca, în spiritul acelorași psihologisme de doi bani, unii să fi inventat că nu trebuie să îmi răspundeți sau să mă acceptați în lume oricât de puțin, fiindcă ar însemna că încurajați așa zis delirul meu sau boala mea psihică, care, după cum cei inteligenți își dau seama în mod sigur, nu există și nu a existat, în afara acelei tulburări sexuale la 17-18 ani, care însă nu mai există de mai mulți ani. E adevărat că am fost internată la psihiatrie în 2016 pentru ultima oară, dar eram otrăvită și în stare de inconștiență, așa cum am povestit. M-au pus în pampers și cu perfuzii la scurt timp și așa m-am trezit după o zi sau două, deci niciun psiholog nu a vorbit cu mine, așa cum au mințit. Motivul pentru care țipasem singură anterior acelei închideri nu era neapărat faptul că eram otrăvită sau toate celelalte torturi sau izolarea, ci faptul că aveam 45 de ani și, fiind complet nevinovată și condamnată pe viață sau chiar la moarte, singură de tot, și până în acel an mă agățasem de speranța că oamenii vor înțelege și îmi vor da drepturile sociale și chiar că voi avea un copil, speranță care murea în acel an. Bineînțeles că nu puteam avea copil și nu aveam cu cine, dar sperasem un miracol sau măcar un copil adoptat, dacă mi s-ar fi recunoscut normalitatea. Eram și otrăvită constant. Dar oricum nimeni nu m-a întrebat nimic nici la acea internare. Vă dați probabil seama că am fost un om inteligent și era deci imposibl să am delir sau să fiu nebună așa cum au inventat ei. Puteam dovedi – încă și acum – cât de inteligentă am fost și cum, astfel încât ar fi fost clar că nu aveam cum să fabulez sau să inventez povestea vieții mele pe acest blog, fiind și un om extrem de scrupulos, care nu ar fi denaturat adevărul niciodată. Absolut tot ce am notat pe blog e adevărul. Nu aveți cum să credeți că eu mint, fiindcă am fost în mod clar izolată din 1984, deci nu aveți cum să fabulați despre mine, fiindcă nu aveți pe ce să vă bazați. Niciun om singru nu poate fi cunoscut de alții. Nu există și nu a existat nimeni în viața mea. Ba, mai mult chiar, balanța înclină în favoarea adevărului pe care l-am spus eu, care e mult mai probabil decât orice minciună inventată despre mine, dacă luăm în considerare izolarea cu forța și intelectul, atât cât el transpare din ceea ce am scris, atât despre adevărul vieții mele, cât și creații literare cam stângace. Am impresia că pentru cei inteligenți e evident totodată că am fost mereu un om bun, deci adevărul e și mai clar. Vă cer un exercițiu de imaginație – ce e mai probabil: că tot ce am spus e minciună sau că e parțial adevărat? Evident e mult mai probabil să fie parțial adevărul, acest lucru rezultă din tot ce am scris. Și acum din nou – e mai probabil că totul e adevărat sau numai o parte? – răspunsul logic e că totul, dacă considerați funcționarea încă bună a intelectului meu și coerența internă a povestirii. Nu veți afla pe blog ceva ce poate fi contestat ca minciună fără dovezi în afară de câteva detalii mici – cel mult vi se va părea ciudată ideea că aș fi fost otrăvită, dar nimic altceva. Și de fapt era clar și dovedibil că fusesem otrăvită.

• Și acum – ce simptome credeți dvs că aș avea eu în prezent sau în trecut chiar, dacă doriți? Afirm fără menajamente că nu sunt și nu am fost niciodată nebună. Este cunoscut de toți faptul că așa numiții nebuni au adesea această idee – anume că sunt normali și la fel cu ceilalți oameni. Deci, dacă adăugați încă vreo câteva idei certe, ajungeți la concluzia că cel puțin o parte din nebuni sunt masacrați psihiatric fiind complet normali. De asemenea, e cunoscut faptul că, în relatările pacienților psihiatrici, chiar dacă nu sunt scrise în fișa clinică, pacienții acuză aceleași probleme și suferințe – tortura sau persecuția din partea unor rude sau vecini sau colegi și adesea aceleași mijloace de tortură, cum ar fi zgomotul iritant și evident intenționat repetat la toaletă, care în mod normal nu era etc. Faptul că aceste relatări se aseamănă mult implică concluzia aproape certă că sunt lucruri percepute corect de acei pacienți. Eu spun din nou – cazul meu era clar, dar, în plus, nimeni nu avea niciun motiv să îmi facă răul sau să mă închidă, așa cum promisese mama încă din 84-85. Ce simptome psihiatrice am avut eu în ultimii ani? Dacă nu considerăm ca simptom relatarea adevărului despre mine (am chiar terminat totul în februarie, aceasta e o recapitulare) atunci ar fi de notat doar faptul că am vorbit uneori cu voce tare fiind singură în casă – nu afară sau pe drum – căci sunt într-adevăr izolată din 1984. Acest lucru neplăcut ar fi dispărut dacă aș fi fost acceptată în mediul social cât de puțin, nu e ceva ce nu pot controla sau înlătura. Am explicat în acest blog de ce am ajuns eu să vorbesc singură în casă, datorită unui meditator la biologie. Un alt aparent simptom este faptul că peste gândurile mele pot percepe în gând, dar nu ca voci, cuvinte care nu îmi aparțin – care fie sunt adevărul, dar mai rar, fie sunt minciuni și expresii de ură și amenințare la adresa mea. Aceste persoane nu fac parte din ”delirul” meu, nu îi cunosc și nu bănuiesc cine ar putea fi. Ei nu stau de vorbă cu mine în gând. Nu sunt ei produsele vieții mele psihice, nu fac parte nici din inconștientul meu. Pot explica toate acestea, în caz că vi s-au spus minciuni. Nici aceste gânduri nu ar fi fost un impediment pentru viața mea socială sau o activitate cât de mică. Gândiți logic! Un alt lucru evident e că eram un om inteligent, deci nu puteam avea delir și aproape niciun fel de tulburare psihică majoră – cel mult disfuncții datorită lipsurilor și frustrărilor, dar nu ceva irecuperabil. ”Ei” spun că li s-a spus oamenilor că eu aș fi extrem de nebună și periculoasă, ceea ce eu nu cred. Eu nu cred spusele lor fără dovezi. Nu sunt nici periculoasă, doar ceilalți m-au lovit și mă lovesc și acum uneori. Am început scrierea acestui blog, acum încheiat, de-abia în 2013, când erau așadar aproape 30 de ani de tortură, închisoare, izolare în viața mea. Și otravă. Adesea însă, cei de peste mintea mea au fost agresivi. Eu nu am avut tendințe agresive deloc întreaga viață, deși am trăit împreună cu părinți extrem de agresivi. În afară de gânduri suicidare normale - dată fiind realitatea - și tranzitorii. ”Ei” nu sunt agresivi doar verbal, ci acționează sincron cu tortură cerebrală – dureri de cap sau altceva organic. Au mai multe tehnici de chinuire – de pildă repetă de multe ori aceleași propoziții sau fraze, ca și cum prin repetarea lucrurilor peste ecranul meu mental, ei se înlocuiesc unii pe alții în subconștientul meu, cel puțin unii dintre ei cu scopul declarat să mă distrugă și să mă omoare. Deci, dacă vreodată auziți vorbe bune sau adevăr clar despre mine, puteți gândi că, logic, aceia pot minți sau spun un adevăr în care ei nu cred, sau îl spun cu scop viclean și rău. Oricum, în ciuda eforturilor mele, aproape nimeni nu a răspuns implorărilor mele sau lucrurilor scrise în acest blog de memorii, deși sunt în stare de anumite lucruri bune și în prezent, poate totuși puteam ajuta pe cineva... Eu, deși complet respinsă de la 13 ani, nu am stat cu mâinile în sân ca să mă las omorâtă, ci am făcut tot posibilul pentru ceva bun – dar m-au respins mereu, cum am povestit deja, iar zidurile ”închisorii” erau foarte înalte, încât nimeni nu vedea înăuntru și nu am avut decât câteva ocazii de a întâlni oameni întreaga viață, nu aveam de unde, repet. Una din explicațiile pe care le dau ”ei” e că tuturor li s-au spus minciuni – ceea ce eu nu înțeleg. Da, nu am avut nici greșeli în viață, pentru a fi condamnată. Oamenii nu pot crede în mod logic că aș fi ceva rău sau că aș fi nebună, repet, fiindcă am fost clar izolată din 84 și chiar și acum, în prezent. Nimeni nu știe nimic despre mine în mod real. Chiar și cei care îmi citesc blogul, ce știu ei? Ei spun că eu sunt ceva foarte bun, dar am fost tratată întreaga viață drept căcat și ceva rău. Etc. În afară de aceste 2 simptome – ce altceva? Nimic major încât să fiu total respinsă și lovită zilnic, ceea ce cauzează alte necazuri. Ei spun și că oamenii mă omoară și vor să mor findcă cred că eu aș fi nebună etc. Și, în definitiv, ce au cu mine? de ce vor ei să mor, când de fapt nu am deranjat și nu deranjez pe nimeni? Până și blogul e terminat din februarie și ei continuă să lovească, posibil cu otravă, deși nu mi-au lăsat nici măcar o activitate oarecare și nici măcar poezii nu mai prea scriu. Ei spun mereu că oamenii cred cu toții minciuni, în asemenea măsură încât mă omoară. Alții spun că e numai din cauza faptului că ei au greșit și toți vor să mor ca să ascundă adevărul despre greșeală lor.!!? E absurd. Rețineți și faptul clar că eu nu vorbesc și nu am vorbit în gând niciodată, în afară de câteva răspunsuri la foarte puține întrebări ale unora pe mintea mea, mai demult. Niciodată nu m-am gândit la alții în sensul de a îi imagina pe ecranul meu mental și nu știu dacă așa sunt f_ți oamenii normali,adică ceea ce mi-au făcut ei mie. Niciodată nu am dorit moartea sau răul cuiva etc. Nu am dușmănit pe nimeni niciodată, nu am bârfit etc.

• Omul e o creatură nobilă și demnă și nu este plămădit de Dumnezeu pentru a fi omorât mișelește, ținut o viață întreagă în teroare, închisoare, ură și minciună. Trebuie să explic un lucru pe care l-am mai spus adesea. Adeseori, uneori în fiecare zi, intră unii peste mintea mea cu ideea ”și nici acum nu a înțeles?!”, eu întreb ce și ei nu răspund. Azi mi-au spus că e vorba de faptul că eu sunt lovită și vânată mereu și proștii cred, fiindcă au fost mințiți, că eu o încasez fiindcă aș fi însetată de adevăr și dreptate (ca în Biblie) sau fiindcă spun adevărul și îl trimit prin internet mai departe. Nu este așa cum cred proștii. Se pare că eu sunt omorâtă așa cum a murit și fiul fratelui bunicii la 50 de ani și câțiva, singur, izolat o viață întreagă, închis în casă – dar de fapt eu nu știu sigur cum a murit el. Eu nu am spus adevărul decât despre mine și cei care mi-au făcut rău. Posibil ca încă de la început, din 1984, unii au inventat că eu o încasez fiindcă nu mă închin în fața unora răi și puternici. Sau că nu îmi țin gura. Eu oricum nu aveam cui să mă plâng. Colega mea de bancă a întâmpinat cu dezaprobare mărturisirea mea despre părinți, probabil fiindcă ea avea părinți aproape normali pe lângă ai mei. Eu i-am spus foarte puțin, știind că nu va crede și ea imediat a sărit în sus. Nu am avut toată viața cui să spun adevărul – am fost izolată aproape complet, ea e una din cele 5 persoane care au existat în viața mea. Am avut internet din 2007, dar nu am povestit adevărul decât din 2013 pe acest blog al meu. Am fost un om inteligent și bun, am avut mereu deplină încredere în mine și în oameni și în Dumnezeu. Și acum viața mea e în mâinile lui Dumnezeu. Nu aveam nicio tendință să povestesc cuiva răul prin care trecusem și am privit mereu numai spre viitor, chiar și după ce am înțeles că sunt otrăvită. Dovadă că am plecat și la Cluj la facultate. Dar ar fi fost normal să am dreptul la muncă și la studii, atunci aș fi reușit totul și nu aș fi fost izolată și otrăvită. Și ar fi fost ceva bun și frumos – ceva ce puteam face, eventual în scris pentru alți oameni. Oricât am fost nedreptățită și lovită, tot am crezut în dreptate și în ceea ce e bun, fără să visez nici măcar o dată suferința celor care mi-au făcut răul, fiind ei nebuni de fapt. Apoi am început în 2013 să scriu totul, fiindcă eram monstruos torturată și otrăvită de mult timp, deși nu spusesem nimic nimănui. Ei începuseră aceasta de mult timp. Și oricum eram lovită zi de zi încă din 84.Oricum muream ucisă de ei și e mai bine să mori în adevăr și lumină și încercând să dai deoparte ceea ce e rău, ca să strălucească binele și frumosul. Nu am dăunat nimănui spunând adevărul, repet, tot ce am povestit e adevărat, deci nu puteam dăuna decât lucrurilor sau oamenilor răi. Eram oricum total izolată, internetul a fost singura mea șansă și am fost conștientă de asta. Chiar dacă ar fi fost vorba de colega de bancă sau de altcineva, tot aș fi spus adevărul. Am terminat totul de scris, deci oricum nu mai scriu nimic nou din februarie (fiindcă mai devreme nu m-au lăsat să termin), dar ei au continuat să îi păcălească pe proști că eu sunt lovită fiindcă nu tac (sau cel puțin așa afirmă ei mereu), eu fiind de felul meu un om tăcut și care nici măcar nu vorbește în gând. Absolut deloc, deci nu știu ce cred ei. Am mai scris doar jurnalul zilnic, fiindcă ei continuă să otrăvească și să lovească. Ei spun că mie mi se cere să mă las omorâtă în tăcere și că eu nu înțeleg. Un al doilea aspect este faptul că nu e normal și e chiar un păcat să te lași abuzat și nedreptățit fără să spui adevărul – nu e normal să te închini celor monstruos de răi în loc să crezi în Dumnezeu. Un al treilea aspect este că, dacă tăinuiești ceea ce e rău, faci un păcat și devii complice la crime oribile. Adevărata demnitate a omului nu este de a înghiți moartea în tăcere fiindcă e total nevinovat, ci de a spune adevărul limpede și curat, fără să se agite inutil, stopând eventual corupția, crima, nedreptatea etc. Omul înțelept e pregătit și pentru eșec. Eu cu adevărat nu am greșit nimic întreaga viață, inclusiv scriind adevărul, deși am fost chiar forțată prin tortură să spun absolut tot. În prezent nu mai am practic nici de scris pe blog și poezii scriu rar – și ei tot cu mine au ceva, și tot lovesc, eu fiind complet izolată, săracă, fără ocupație – doar acest copil de meditat într-o viață întreagă.

Voi analiza din nou anumite adevăruri dureroase despre familia mea. Toți știm, mai mult sau mai puțin, că o familie se bazează pe legătura matri-monială dintre un bărbat și o femeie. Ar mai fi multe de spus, trec peste detalii. Familia m-a respins în mod aparent din copilărie. Cei care mă creșteau erau rude ale tatei și mă pregăteau pentru a înțelege furiile și nervii mamei, care făcea scene oribile încă de când eram mică. Am avut foarte mult noroc că nu am crescut cu părinții. Rudele bogate ale mamei m-au vizitat o dată de ziua mea în Voluntari. Eu aveam contact numai cu rudele tatei. Despre copilul ce eram se spunea mereu că e ”goală taică-su”, iar eu eram prea mică să înțeleg că tata nu era tatăl meu biologic. Tata era bun și blând cu mine și ne jucam împreună, mama era extrem de rea, cum am povestit, adevărată mașteră rea. Eu semănam fizic mult cu mama, chiar foarte mult, scheletul era foarte asemănător, dar eram ceva mai înaltă. Eram calmă și liniștită și mereu fericită, încă din copilărie. Familia mea era extrem de săracă și totuși am văzut că alte rude răspândeau ideea că eu aveam mulți bani și că urma să moștenesc mulți. Eu țineam mult la toate rudele și le dedicam compuneri sau poezii, sau mă gândeam la ei și le ofeream ce puteam de ziua lor sau de sărbători, inclusiv mamei. Încă de mică am înțeles că nu aveam șanse să mă mărit, dar am crezut că voi fi acceptată ca femeie singură, chiar într-o profesiune de intelectual. După ce m-am mutat cu părinții în 1984, amândoi au început să mă chinuiască, zi de zi, fără ca eu să îi provoc și era clar că mă vor închide la psihiatrie. Puțini alți oameni intrau, rar, în casa noastră – o dată am fost molestată sexual ușor de preotul – unchiul mamei, lucru neplăcut. Față de astfel de lucruri, cum ar fi faptul că o familie e extrem de săracă, că copilul nu e al amândurora, că preotul casei e ramolit și libidinos, că bătrânii și bolnavii sunt ajutați să moară, nefiind bani pentru ei etc. se trage de obicei cortina tăcerii. Sunt lucruri tabu – și la fel se poartă oamenii cu tinerii care sunt închiși de rude la psihiatrie. Asemenea acestora fapte e și întâmplarea că pentru mine, beneficiar de asigurare prin CASMB, nu au fost uneori fonduri pentru analize medicale care îmi erau recomandate. Tata a spus încă din 1984 că în acea cameră mică de bloc era ”închisoarea” mea, iar mama – nici mai mult nici mai puțin – mi-a spus de la început că dacă părinții vor să își omoare copiii, atunci societatea e de acord și îi sprijină. Ea a pomenit de otravă și de psihiatrie de la început. Cu toate acestea, eu nu m-am schimbat și am rămas același copil foarte cuminte și bun, așa cum mă știa familia odinioară. Mama a spus de la început că nimeni nu mă va crede pe mine și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă ea știe să mintă. Exact asta îmi repetă ”ei” în ultimii ani – că mama a reușit să îi păcălească pe toți, că oamenii toți au fost mințiți ca la carte – de exemplu cu minciuni psihiatrice sau că sunt ”îndobitociți”, indoctrinați despre mine. Și asta în ciuda faptului că eu am fost o viață întreagă izolată. Eu nu știu la ce oameni se referă ei. În psihiatrie se spunea despre ambivalența afectivă față de mamă de exemplu în schizofrenie sau despre inversiunea afectivă în aceeași boală. Bineînțeles că, fiind un om inteligent, nu am avut nici una, nici alta, dar e posibil ca unii să mintă. Ei spun că medicii psihiatri tineri, ca și studenții, nu știu adevărul, dar cei cu experiență știu că eu de exemplu am dreptate și am spus doar adevărul și nu am delirat etc. Sau invers. Nu știu dacă așa e. Unii oameni au anumite expectanțe de la sistemul psihiatric: ei au impresia sau speranța ca pacientul, care e închis datorită unor abuzuri sau treburi necurate în familie, să iasă de acolo ca nou, dar mai ales fără amintiri și șters ca persoană, fără să mai fie întrutotul el însuși. Eu am fost închisă de multe ori la psihiatrie și nu mi s-a întâmplat așa ceva, dar, fiindcă tratamentul a fost puternic și eu tânără, am uitat un lucru în mod predominant – cărțile citite și educația din școală, dar numai parțial, căci poveștile adevărate din viață nu pot fi uitate decât prin traume foarte mari și îndelungate – iar eu am trecut prin două internări dure, o dată fiind și cutremur, eu am leșinat de la tratament căzând pe ciment etc. Este foarte simplu – în spitale, pacienții psihiatrici sunt f_ți în mod medicamentos, fiind închiși cu diverși necunoscuți, unii cu povești de viață similare. Trecând mai mulți ani, tratamentul ajută ca pacientul să nu fie f-t, fiind necesar mereu, iar după și mai mulți ani e posibil ca tratamentul să nu mai aibă același efect protector. Am folosit acest cuvânt vulgar, fiindcă unii îl folosesc în acest sens în gândul meu mereu. Dar, bineînțeles, tratamentul nu schimbă amintirile sau gândurile persoanei. Ele pot dispărea lent și dificil, dar nu se modifică decât puțin. Oricum, dacă aș fi fost acceptată social să muncesc sau să studiez, atunci aș fi dovedit totul (adică ceea ce era bun în mine și ce puteam fi și face) și astfel nu aș fi fost izolată inuman și nu aș fi fost probabil otrăvită, fiindcă ar fi văzut colegii că trupul mi se schimbă brusc, și era deci exclusă o boală veche și fiindcă treptat aș fi devenit parte dintr-un grup și aș fi fost utilă sau necesară, dovedind ceva bun. Fiind complet respinsă și aparent fără dreptul legal la muncă și studii (fiindcă nu puteam obține adeverință de la medicul de familie), necazurile mele s-au centrat în jurul a două-trei puncte dureroase – învățătura, munca, (drepturile acestea), dreptul de a avea familie. Familia m-a respins total din 1984 și joacă rolul unei familii de mafioți ca în filme, care închide copilul bun și cinstit la balamuc și minte încontinuu despre acel copil. Tot ce am spus și despre alte lucruri din familie e adevărat. Cei tineri – cei doi veri primari m-au respins total, încă de la început, adică din 1984-1989. De fapt, pentru a fi mai precisă, familia lor mă respingea, dar nu complet, iar lor le plăcea să se joace cu mine, fiind micuți. Era doar o atitudine mai ciudată a familiei. Eu pur și simplu îmi veneram familia în copilărie, înțelegând de mică importanța ei. Acum cred că oricine înțelege situația mea de două ori dureroasă - unu că oamenii încearcă să mă omoare de-adevăratelea și era dovedibil și doi că proștii lovesc în mine fiindcă ei nu cred adevărul și au impresia nejustificată că sunt nebună sau că sunt acuzată că am spus lucruri tabu - dar vă atrag atenția că nu omul care spune adevărul e vinovat, ci adevărații criminali. Repet, tot ce am spus despre mama e adevărul, sunt lucruri monstruoase și ea mi-a făcut foarte mult rău, nu am exagerat nimic. Deoarece tot ce am povestit și despre restul lumii e adevărul, deci oamenii m-au hăituit și otrăvit și torturat în apartamentul meu, sub masca unui caz psihiatric, și fiindcă mama a fost un om prea monstruos ca să pară veridic, mă întreb uneori dacă nu cumva ea juca rolul unui monstru față de mine pentru a îi păcăli pe ceilalți asasini care mă loveau, cu scopul de a mă proteja. Acum, în mai 2021, consider totuși că dacă e așa înseamnă că era proastă fiindcă nu avea cum să mă protejeze făcând atâta rău și mie și altora - deci înclin să cred că adevărul dureros despre mama e în întregime crudul adevăr, dar nu afirm cu certitudine aceasta. În orice caz, se pare că ei au dreptate că oamenii au fost păcăliți despre mama - sau, în cel mai rău caz, ea și-a pierdut parțial memoria vieții, ceea ce nu pare probabil. Este un lucru cert că eu nu am mințit sau delirat - dar oamenii proști sau psihologii fără discernământ cred aberații din cărți pe care vor să le aplice forțat peste realitate - când, în mod real, dacă nu aș fi fost izolată și dacă nu mi-ar fi luat dreptul la muncă și la studii, oamenii ar fi înțeles că am dreptate 100% și sunt un om inteligent și foarte bun, deci nu aș fi putut minți despre mama lucruri așa monstruoase, find exclus complet să îmi fi pierdut mințile, chiar și temporar sau parțial. Gândiți puțin logic, date fiind toate faptele clare, sigure, din realitate și veți vedea că e mult mai probabil că am dreptate despre mama decât invers. Citiți chiar și textele mele literare sau filozofice, care, deși nu dovedesc erudiție, totuși dovedesc o gândire normală și o logică viguroasă. În realitate am fost un om din care transpărea bunătatea și inteligența, era exclus și nu aveam niciun interes să mint, să fabulez și nu mă puteam înșela așa monstruos în privința unor fapte clare. Atitudinea mea de iertare și bine firesc față de mama a fost inutilă - dar oricum nu aveam de ales, eram obligată să o accept și să conviețuiesc cu ea, ceea ce abia cum, având deja 50 de ani, este dureros, repet, tot ce am povestit e adevărul. Pentru dvs există probabil convenția să mințiți că eu sunt nebună, adăugând astfel mai mult rău în viața mea. Nu am pe nimeni în afară de mama și acum, temporar, un copil de 11 ani la meditații, iar mama se poartă cu mine ca și cum aș fi nebună și idioată sau copilăroasă, eu degeaba mă port normal, că ea tot așa se poartă. Verii primari și fratele mamei refuză să comunice cu mine – eu le-am scris degeaba – iar fratele mamei vorbește despre mine pe față de rău, fiind indoctrinat în aparență de minciunile mamei. Eu nu știu sigur dacă el bănuiește adevărul despre mama sau crede că ea e ceva bun și eu ceva rău numai așa de la distanță, numai fiindcă o crede pe mama, fără vreo dovadă. ”Ei” spun că el nici nu bănuiește ce a devenit sora lui. Bineînțeles că eu am fost un om extrem de discret, dar gravitatea și violența faptelor m-au obligat să spun tot adevărul, deși pare o rușine să spui adevărul intim despre tine, și mai ales despre propria familie.

• În afară de durerea izolării despre care am povestit deja, un lucru extrem de dureros este lipsa fără speranță a unui rost al vieții – oricât de mic, fiind deci necesar adevărul, adică o parte din el, pentru a avea dreptul legal la muncă și învățătură. Acesta e unul din principalele motive pentru care dvs., ca și alții, ați ajuns să citiți această scrisoare a mea și eventual să aveți nevoie de mine, oricât de puțin aș putea fi de folos. Despre mine am de spus că am 50 de ani și am lucrat propriu zis numai 2 ani în calitate de profesoară la colegiul IL Caragiale din București, unde am predat economie și psihologie. Sunt obeză, cu speranța de a slăbi în această vară și am lipsă o parte din gamba stângă, dar am proteză cu care mă pot deplasa și ca pieton, mă pot plimba o oră-două pe jos și pot să întrețin curățenia și igiena personală. Mă descurc în limba engleză (nivel intermediar superior) și franceză (nu am mai exersat de mult, dar pot să recapăt anumite abilități). Aș putea corecta sau face traduceri etc. Am o mare disponibilitate de bucurie de a vedea oameni, de a îi asculta, de a îi ajuta oricât de puțin, aș putea sta cu bătrâni sau cu oameni cu handicap, dar nu prea pot face muncă fizică, nu pot ridica greutăți mari. În facultatea de psihologie am avut note mari și bursă de merit, dar din păcate nu am fost acceptată ulterior. Am și acum o mare disponibilitate de a studia și învăța lucruri noi, citesc cu plăcere filozofie și cărți sinoptice, eventual manuale, de literatură, istorie, filozofie, biologie. Citesc cursuri gratuite pe internet. Mai citesc și beletristică, diverse romane mai cunoscute, dar nu îmi plac mult, fiindcă de obicei se referă la lucruri rele sau urâte sau necazuri psihologice . Mă uit la documentare și videoclipuri turistice pe youtube. Ascult des muzică clasică, în special instrumentală. Îmi place să cânt, dar mă feresc, ca să nu fiu ridicolă, mai ales că nu prea reușesc să redau exact ceea ce memorez și pot cânta în gând. Sunt comunicativă și deschisă și calmă, dar prefer să ascult decât să vorbesc. Ceea ce mă animă și m-a menținut în viață mereu a fost o mare iubire față de viață în general, față de frumuseți ale naturii, și față de oameni – dar, din nefericire, am fost aproape complet izolată aproape întreaga viață. Aș fi fericită să am ceva de făcut într-o fundație bisericească sau de caritate, sau orice altceva, prin fapte sau prin scris, în caz că dvs. mă puteți ajuta cu un răspuns. Nu am bani decât puțini și doar câteva haine, pe care le-am luat în ultimii trei-patru ani, căci înainte nu aveam deloc. Am pensie de 800 de lei și un venit adițional din chiria unui apartament, pe care o împart cu mama. Mai scriu poezii și unele texte în proză, dar nu foarte mult. Nu au valoare financiară. Mă descurc cu matematica din clasele 1-8. Am absolvit liceu de matematică-fizică. Merg la biserica din apropiere în fiece duminică, fiindcă e singura mea șansă să fiu între oameni, să ascult aceleași vorbe, să îi aud și să îi văd. Nu cunosc pe nimeni și nu am cu cine vorbi oricât de puțin. Mulțumesc că ați citit. Mereu am cerut aceste lucruri în aceeași manieră sinceră și umilă, singura normală dată fiind situația, dar oameni răuvoitori, de rea-credință, care cred a priori că nebunii sunt ceva rău, își imaginau că eu nu eram autentică și sinceră.

Acestea fiind scrise, am reușit să termin și această scrisoare adițională despre mine, cu care închei încă o dată blogul meu, căci el era oricum încheiat în cele mai mici detalii din februarie. Blogul se numește Papalașcă de lumină fiindcă îmi amintește de joaca cu noroi din lutul de pe ulița copilăriei. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și cu un alt diagnostic, acela de hipertensiune arterială esențială, deși nu am avut obiectiv niciodată tensiunea mărită la măsurare.