Lucrurile mari se fac cu sacrificii mari, lucrurile mici se fac cu sacrificii mici, iar lucrurile care nu se fac, nu au nevoie de sacrificii.
În acest context, este aproape de neînțeles cum omul consideră că cel mai mare lucru pe care îl are de făcut constă în agonisirea a cât mai multor lucruri de-a lungul acestei vieți, pe când, pe de altă parte, este permanent conștient de faptul că cel mai important lucru rămâne ceea ce vine după această viață de agoniseli: sufletul.
Cu toate acestea, ceea ce numim și știm că este sufletul - care comportă o infinitudine de definiții și holistic este înțeles ca fiind esență a vieții umane - este cea mai de preț realitate la care omul nu ar renunța, deoarece, fără suflet, omul își pierde trupul, își pierde viața, viața pe care o trăiește pentru a se bucura de cele pe care le adună.
Paradigma acestui adevăr relevă faptul că cel mai mare lucru care cere cel mai mare sacrificiu constă, de fapt, în a nu îți pierde izvorul vieții: sufletul. Că, de fapt, ce trebuie să agonisești nu sunt bucuriile pe care le găsești în lucrurile pentru care sacrifici și te sacrifici, ci în sacrificiul pe care îl faci ca acele lucruri să devină, să fie, să existe, să își găsească propria cale spre a se manifesta pe sine din sine ca sine.
Așadar, cel mai mare sacrificiu uman constă în sacrificarea sinelui și apoi a tuturor celorlalte lucruri care se vor fi pierdut pentru că își vor fi risipit propriul centru din care își adunau lucruri spre a se fi eliberat de sinele în jurul căruia își piruetau existența.
În acest dans, sacrificiul își micșorează valoarea propriului sine pe parcurs ce se îndepărtează de lucrurile în al căror axă își grăbește rotația spre își a arunca din interior înspre exterior cât mai mult sens în scopul desenării unei realități de sine cât mai bine precizate. În acest cadru, curba liniilor care urmează spiralele de artificii în adâncuri ininteligibile continuă să rămână în forma cochiliei cenușii arse în lumina sacrificiului.
Valoarea sacrificiului, prin urmare, ar trebui măsurată nu prin prisma acumulării de lucruri, ci prin renunțare la acestea și, chiar mai mult, renunțarea la ideea de a sacrifica ceva de dragul a orice, pentru că cel mai de preț lucru rămâne viața care este mai presus de orice și la care nu se poate renunța în nici un fel.
Dilema vieții, însă, constă în faptul că este percepută ca valoare supremă, ca fiind nesfârșită, deși este foarte răspândită presupunerea că nimic nu poate fi astfel. Ca atare, sine die devine naturală întrebarea: sacrificiul este necesar pentru viața aceasta limitată sau pentru nelimitarea pe care credem, intuim, imaginăm sau știm că începe dincolo de aceste limite?...
Este, așadar, firesc ca pentru lucruri mari să fie necesare sacrificii mari și tot așa… Însă nu trebuie să uităm că, în schimbul vieții - pentru care nu există nimic altceva de sacrificat în afară de propriul viu al sinelui - te poți dărui numai pe tine!
Așadar, sintetizând, cel mai mare sacrificiu, în urma căruia poți obține cele mai mari lucruri, este acela prin care toate lucrurile pentru care te-ai sacrificat îți cer în schimb viața. Cu cât propriul sine, în acest context își pierde din strălucire, cu atât sacrificiul devine mai nesemnificativ. Însă, nu trebuie uitat că, sacrificiul în sine nu poate fi estimat în nici un fel, pentru că prin sine, conceptul de sacrificiu este suprem.
Așadar, a estima care este cel mai mare sacrificiu și ceea ce nu este un sacrificiu apare asemenea unei încercări nereușite de a cere câtuși de puțin în schimbul a tot ceea ce nu poți cuprinde și înțelege. Cu toate acestea, un sacrificiu mai mare decât propria existență, pentru om, nu există. Numai Dumnezeu poate face așa ceva. Dar asta pare a fi o altă discuție, deși nu este.