Acesta este pe alocuri un metapoem.
Acum e într-adevăr o zi frumoasă, caldă și calmă ca un suflet de femeie, albă și spumoasă ca o rufă întinsă în vânt, cu vele de nori plutind pe cerul albastru ca niște ouă de pasăre cântătoare. Ședere în incinta cuvântului, pe plaiurile limbii române. Stau aproape tăcută și scriu despre ceea ce scriu. Cuvântul mi se pare mlădios ca crengile unei sălcii tinere în luna mai. Înăuntrul cuvintelor este miezul moale ca măduva și cerul pur-pură și iarba alb-astră.


Aș vrea să scriu despre modul în care tac. Despre cum simt efluviile gândului răzbătând pe dedesubtul conștiinței ca niște vinișoare abia vizibile pe piele. Despre pulsul acestor gânduri și presiunea creată în sistemul biologic de către ele.
Ce sunt în definitiv oamenii și cât de mult se înrudesc oare cu pisicile, porcii, găinile și alte animale domestice? Ori cu exemplare din vegetația de lângă casă? Aici, unde timpul scrie povestea frumoasă a patru anotimpuri și eu exersez interogația filozofică. Gândul meu e săltăreț, oițe și miei par să se adune să fie tunse. Vremea se schimbă de la o zi la alta și magii din toate colțurile lumii pun mereu câte-o vrajă pe pirostrii și scot din traistă alte și alte flori și buruieni. Ochii tuturor oamenilor și altor vietăți nu se mai satură de vise și se îmbată de trecerea năvalnică a anotimpurilor, zi după zi.


Lumea e asemenea gîndirii asupra lumii, timpul se acordează la ceasul vegetal și ochii păsărilor ce vin de pe alte meleaguri, spectatori întâmplători ai lumii mele, dorm și se trezesc zilnic, fiindcă fiecare zi e o capodoperă și o mică eternitate repovestită. Avem timp destul să ne scufundăm în momentul prezent, să ne pierdem în clipele noi, chiar dacă am început să cunoaștem o parte din constantele realității.
Încă o dată îmi place să gândesc asupra relației dintre particular și general, dintre tipizare și ciudățenie. Este întotdeauna plăcută gândirii exersarea dihotomiei, fiindcă însăși gîndirea repetă morfologic realitatea și e familiarizată cu simetria, oricâte ramificări ar propune.

Dacă scriem poezii, în orice caz vorbim despre noi înșine, un subiect care ne plictisește, dar vorbim despre noi înșine în limbajul altor oameni, căci altfel nu ar fi poezii, ci hieroglife pentru templul nostru personal. Sau poate cutii obscure pentru lumea caleidoscopică dintr-un bob de rouă.