Suntem cu toții familiarizați cu teoria sistemelor, mai mult sau mai puțin. Este cât se poate de clar că diversele subsisteme psihosociale – adesea cu proprietăți de cosmoid, după cum spunea Blaga - , au capacitatea de ”autoorganizare”, fiind subproduse ale sistemului în ansamblu. Ele se con-struiesc deci prin participarea celorlalte subsisteme, conform legilor probabilistice, adică permit apariția în lumea obiectuală a celor mai probabile forme ale fenomenelor sau obiectelor virtuale sau reale.

Dintr-o perspectivă a antirealismului metafizic și științific, sistemul alcătuit din structuri și funcții ale aparatajului genetic nu este determinant pentru realitate, fiindcă entități inobservabile precum genele și electronii nu au consistență reală, nu pot fi plasate în opoziție cu psihicul omenesc, nu sunt acceptate ca reale, psihicul fiind singurul arbitru în delimitarea conceptuală a acestor entități, pe care le include în sine.

O poziție asemănătoare, chiar dacă nu identică, susțin și eu. Anume că genele, cu toate caracteristicile lor morfofuncționale pot fi doar invenții omenești obținute pe calea analizei – a scindării corticale a substratului matcă psihointelectual în entități ireale, dar susținute sistemic prin participarea tuturor factorilor spirituali și materiali care susțin lumea ca imagine și ființă. Genele și fenomenele genetic determinate sunt doar o parte mică din întreg sistemul universal, dar acest sistem genetic funcționează după aceleași legi universale, ca un fel de cosmoid, fiind o clasă de obiecte care corespund biunivoc unei clase supraordonate de determinanți.

Să ne amintim de faptul că behavioriștii considerau că psihicul unei persoane nu poate fi studiat – adică își bazau teoria pe binecunoscutul model al cutiei negre – ceea ce se petrece în mintea individului nu poate fi studiat, fiindcă nu poate fi obervat direct. Este adevărat că tehnologia recentă susține că e posibil studiul activității psihice prin analiza activității bioelectrice a creierului și altor țesuturi. Dar, în condițiile în care e posibilă și cuantificarea fenomenelor de mediu asociate activității psihointelectuale a omului, ne punem întrebarea ce este cu adevărat propriumul psihic al individului? Cum putem delimita – și oare putem delimita – acea perfect opacă și protectoare cutie neagră? În ce măsură sentimentele și ideile noastre ne sunt cu totul proprii, personale? Nu sunt ele, cel puțin parțial, obiete ce ni se dau și sunt ulterior apropriate? Conștiința individului este acel arbitru și reflector care domină la un moment dat prerechizitele realității construite de om. Conștiința ca atare e proprie, dar sentimentele și gândurile sunt puternic ancorate în și suprapuse peste realitatea psihosocială. Propriu cu adevărat este doar modul lor de articulare cu conștiința și modul propriu lor de autoorganizare în sistem psihoindividual.
Același lucru e valabil și pentru alte subsisteme ale psihicului omenesc, precum sistemul limbajelor verbale existente la un moment dat în memoria omenirii, care se articulează în mod propriu de conștiința unui individ, având un mod de funcționare propriu individului. Asemenea e și sistemul cauzelor și efectelor genetice. De-a lungul istoriei a existat un număr mare de indivizi unici și irepetabili. Însă putem constata că există asemănări între oameni aparent fără nicio legătură unul cu celălalt, separați și diferiți pe continuumul spațiotemporal, la fel cum sunt două clipe separate, care nu seamănă niciodată perfect una cu alta, dar se pot asemăna mult.

Pentru a avansa una din explicațiile posibile ale acestui fenomen morfogenetic, m-am gândit la rolul epigenetic al spiritului, plecând de la opoziția axiomatică dintre spirit și materie. Evident, există anumite linii de forță în structura și funcționarea societății în ansamblu (natură și cultură, biologic și psihologic, date spirituale și date materiale) astfel încât ceea ce e vizibil emergent la un moment dat e cel mai probabil lucru și poate fi asemănător cu ceea ce a existat și a funcționat în trecut. De exemplu, chipul unui individ, despre care știm că e determinat de factori ”genetici” dar în combinație cu alți factori din mediul social și natural, poate fi considerat drept rezultantă a unei singure categorii de factori, de natură spirituală, care modelează materia posibilă ca substrat. Teoria genentică susține că există gene pentru toate caracteristicile morfofuncționale ale omului, și mai ales pentru înseși controlul și inițierea funcționării acestor factori genetici. Ipoteza nu poate fi verificată cu ochiul liber și deci, de pe opoziție antirealistă pot spune că e mai fructuoasă și mai simplă desemnarea acestui perpetuum mobile genetic prin ansamblul factorilor de natură spirituală care modelează aluatul material, de facto, al societății în ansamblul ei, într-o anumită albie socială și istorică. Chipul unui om e și el modelat asemenea unor tipare preexistente ( numite de alții factori genetici), de anumiți factori spirituali. Când există linii de forță ale unor subsisteme care includeau diverși indivizi, când aceste proprietăți ale subsistemului se perpetuează, există o probabilitate mai mare ca chipul unui individ să fie modelat după aceleași linii cu chipul unor oameni incluși în sisteme similare. Desigur, contraragumentul pe care îl puteți găsi e determinarea strictă a trăsăturilor chipului de către factori genetici familiali, care e aceeași, verificată eventual de dvs. prin creșterea separată a unor gemeni identici, ceea ce eu, un gânditor sceptic, nu am verificat eu însămi. Dar aceasta nu exclude ipoteza mea de fapt, la o privire mai atentă. Copiii seamănă cu părinții, dar există foarte multe opțiuni de combinare a celor două seturi de cromozomi ai progenitorilor, și astfel poate să fie aleasă acea combinație de gene cea mai probabilă, date fiind determinările de natură spirituală ale sistemului. În acest fel ajungem la paradoxul că anumite structuri social-istorice viabile și foarte probabile se reproduc, în sensul în care se reproduce ADN-ul, și determină apariția unor progenituri care păstrează proprietățile celor din trecut, cu alte cuvinte copiii pot da naștere părinților sau străbunilor lor, ceea ce este analizat științific și tălmăcit în limbaj specific, drept bagaj genetic, transmitere, gene recesive etc.
Asemenea, desigur, este acest lucru tradus și în limbajul sociologiei, chimiei etc.