Am ostenit să fiu cu mine-n sine,
să-mi sufle alții ce mi s-ar cuvine,
să cred că-n armonie s-ar topi egoul,
că-n surde meditații s-ar zidi ecoul...

Alarmele din jur oftigi provoacă,
supusului cu simț cerebru-i toacă,
cu susu-n jos lăuntrul il învârt,
robia într-o zi să pară lucru sfânt.

Domină țări inteligente judecăți,
Planeta se tot scaldă-n legități,
în munți de fier mocnesc năzdrăvănii
în valuri de nisip se nasc bijuterii...

Mai e și virtuoasa industrie,
ce-n unison cu a ei negustorie
frământă turte dulci cu jmecherie,
o lume de umani ca-n clește ține,
că banu-nfoaie steagul în mulțime. Suflarea banului tot vine, vine...
-- păscându-și turmele de oi creștine,
și altele-n coclaie, pustiiri păgâne,
-- precis știind ce mâncă omul mâine,
ce vor visa la noapte buhnele bătrâne...

Și atunci, în liniștea din calm afa...
aș vrea s-aud în urma mea ceva,
ce obsedanta-mi colivie ar sfărma,
mâhnirea să mi-o spulbere colea,
lenoasa minte să-mi gonească
pân-ar fumega...

Când iarba văilor călcâiu-mi n-atingea,
când astenia loc în mine nu-și găsea,
când junul cuget înaintea vremii alerga,
iar necitita barză ceruri dirija;
Când neamu-mi secular se tot înstrăina,
pământul ce călcam se strâmtora
--lumescul glas îndepărtat chema și iar chema,
obraznicu-i ecou neștirea-mi tulbura,
eroice aventuri cu spirit prevestea,
cu faruri lungi destinu-mi lumina...
Iar eu, naiv... orbește îl credeam,
ca pe Proroc citind din Sfântul Psalm.


Acum, când vreau s-aud și eu ceva,
ce din a zilei amorțire m-ar scăpa,
la duhul de altă dată m-ar chema...
Pun haina,
ies pe ușă,
gata nepăsarea să înfrunt;
ce e semnal de văz,
auz... și susur de gândire --- să pătrund;
ce, poate, ar salva măcar un petec de pământ,
pe care odată-n voia soartei respiram
cât de umil, sfios... și ignorant eram:

cu fruntea sus și pasul măsurat,
ca la bărbații casei noastre apăsat…