Nici unul dintre visele pe care le-am visat, oricât ar fi fost de profund somnul în care mi s-au ivit, nu m-au purtat dincolo de mine. Acolo, în vise, din tot ceea ce știam despre lume: lumini, orizonturi, răsărit și apusuri... niciodată, nicicând nu am văzut altceva decât ceea ce deja am trăit și trăiesc dintotdeauna, eu, cu mine în mine. Din vise nu am iești în afara mea nici când m-am adâncit, nici când m-am ridicat, nici când m-am așteptat, nici când m-am grăbit, nici când m-am plictisit, nici când m-am săturat, nici când m-am imaginat. Nicidecum și în nici un fel nu m-am. Și nu am făcut nimic din toate decât m-am făcut dintotdeauna cu mine pretutindeni și oricând în ceea ce a fost și este lumea mea, lumea în care sunt eu cel în care mă regăsesc, mi-am fost și îmi sunt mie același. Eu. Viața mea desenată între mine și mine de către sinele meu. Un interior din care nu m-am ieșit niciodată pe mine. O stare de desfrunzire din umbre pe care am purtat-o și o port lipsită de distanțe și forme în care m-am trăit și mă trăiesc numai în și din ceea ce m-am existat și mă exist. Aici, descărnat din propria creație, întotdeauna am fost eu, bumbul din ram din care m-am întins ca ram printre alte ramuri. Parfum de aromă și culoare înflorind pentru a visa aripi purtând deveniri.
Cu toate acestea, în nici unul din visele pe care le-am visat, oricât de profund a fost somnul din care mi-a răsărit acel vis, nu am reușit să simt răsăritul din care mi-a apărut lumina acestuia. Cu cât am continuat să visez că voi visa visele pe care încă nu le-am visat, cu atât mai mult mi-a fost mai deplin somnul din care nu mai puteam ieși. Fiecare vis visat era pasul care devenea pășind, adică drumul care mi se întindea pentru că se adâncea în însăși fugirea somnului pe care îl dormeam. Eu cu mine din mine în mine călcând.