Trebuie foarte bine precizat faptul că mereu există, pe de o parte, numai un răsărit, o naștere, un nume, și, pe de altă parte, mereu mai multe orizonturi, muriri și rostiri despre ceea ce suntem, ceea ce ne reprezintă, despre ceea ce devenim … Sensuri pe care refuzăm să le luăm în calcul de-a lungul vieții.
Preferăm să ne măsurăm propria existență între orizonturi, adică între naștere și moarte, între numele pe care îl purtăm și ceea ce vrem să facem din el, între ceea ce credem noi despre noi și ceea ce cred ceilalți despre noi.
Abordăm diversitatea de a fi ca și cum a fi este rezultatul unor nenumărate moduri de a fi, deși, cu toții păstrăm în adâncul nostru existențial, conștienți, faptul că suntem originați în același fiind pe care nu contenim să îl consumăm fără a ne întreba de ce trebuie consumat și de ce ar trebui să fim în acest proces consumist.
Tot spațiul care ni se oferă ca trăire și tot timpul care ni se oferă ca trecere de-a lungul acestui fiind primordial pe care nu suntem capabili să îl trăim integral de-a lungul existenței personale – existând în el numai raportându-ne ca ființă unei alte ființe – este un permanent fenomen al răsăritului în orizonturi. Un singur sâmbure al tuturor fructelor, o singură sămânță a tuturor pădurilor, o singură picătură a tuturor ploilor, un singur pas al tuturor cărărilor, o singură umbră a tuturor luminilor…
Pentru ca ceva să fie totul trebuie să fie întotdeauna un ceva, unic, lipsit de multiplicitatea sinelui, constituit însă spre a deveni multiplu de sine. Un imens cer plin de stele în care se rostogolesc galaxii și depărtări care nu pot reprezenta nimic fără ochiul care le privește, fără luminile prin care privirea le percepe ca depărtări și relații de-a lungul vederii. Răsărituri unice ale depărtărilor nenumărate.