Meta-poemele eclipsează poemele clasice, căci meta-poemele întind hiperbolic sensurile în toate direcțiile și dacă se pliază pe poemele încrustate cu obișnuit, clișee, natural și teluric, acestea devin emaciate și în ele se văd platitudinile și suprafața, fiind lipsite de valori și adâncime.
Poemele fără dimensiuni au cuvinte neofite, în timp ce meta-poemele au o erudiție lingvistică, un supranatural liric și se află în expansiune sincretică, iar libertatea pe care o conțin cutreieră tot universul.
Extra-poemele sunt propulsate de extra-sensuri în imanența superlativelor din care extrag esențele pe care le imprimă cuvintelor învinse de artist pe care le manipulează cu vocație.
Poemele-esență au teme exponențiale și universale, esența din ele a absorbit potențialul uluitor, iar extra-poemele au transcens lirismul transsubstanțiat în extra-lirism și esența fiecărui cuvânt conține o lume virtuală în care totul e posibil.
Extra-poemele au forța miraculoasă de a aduce utopia în concret și viața extra-poemelor are perenitatea asigurată de substanța sacră obținută în urma simbiozei dintre sincretism, esoteric, exoteric și eshatologie.
Meta-poemele se află deasupra poemelor obișnuite care nu au efect de transcendere și nici conexiuni de sensuri radiale și au o perspectivă grandioasă și uluitoare.
De la înălțimile celeste meta-poemele eclipsează poemele telurice a căror substanță este catalizatorul non-valorii.
Meta-poemele au ca sursă imanența spiritualității, pe când în poemele laice se intuiește suprafața materialismului ce contractă și diluează, în schimb spiritualitatea dilată și concentrează, astfel meta-poemele au substanță densă care a absorbit profunzimea cu propensiune la supranatural și la conștiența procesând imaginativul lirico-gnomic.