Încerc zadarnic să mă ancorez în realitate, încerc să mă leg de ceva care să mă menţină cu picioarele pe pământ. Nu reuşesc. Nu există nimic, nu mai există nimic. Reiau nebuneşte fiecare trăire din ultimul an, greşeli, neînţelegeri, confuzii... derulez un film mut, secvenţe aleatorii ce parcă nu au nici un flux. Sunt doar momente, nu le pot lega, nu le pot crea o continuitate.
Nu cred că am trăit o confuzie mai intensă.
Nu reuşesc să mă recunosc în oglindă.
Nu reuşesc să mă privesc în ochi.
Mă uit la mine cu privirea în pământ.
Când eram un copil eram fascinată de soare, îmi propusesem să călătoresc către soare, mă simţeam atrasă de lumină deşi tot timpul am trăit într-un întuneric sumbru.
Mă bucuram de fiecare rază, aproape că mă hrăneam cu atingerile calde.
Poate că şi locul unde mi-am petrecut copilăria m-a atras către natură, poate şi singurătatea de la acea vârstă m-a determinat să observ mai multe lucruri în jurul meu, decât alte persoane captivate de afecţiunea familiei şi a apropiaţilor. Nu pot spune că am avut o familie distantă – o combinaţie de îndârjire prostească, severitate şi nepăsare, dar cumva în orice împrejurare m-am simţit singură, chiar şi printre oameni.
Nici adolescenţa nu a diferit cu mult. Călătoria mea către soare a avut un parcurs destul de anevoios. Am ales întotdeauna calea cea mai lungă şi mai aventuroasă. Mă surprind şi pe mine de multe ori, când, deşi am la îndemână şi varianta simplă, benefică pentru mine – sau aşa zis normală într-o lume cu porniri total greşite – reuşesc să aleg cea mai complicată cale posibilă. Astfel că în călătoria mea spre soare am rătăcit atât de mult încât aproape că am uitat scopul şi destinaţia călătoriei.
Nu ştiu momentul în care am reuşit să devin aparent normală, dar, realizez astăzi că nici această normalitate forţată nu mă mulţumeşte căci în spatele acestei aparente normalităţi degradarea mea se adânceşte... Nu am reuşit să înţeleg, în ce moment a început degradarea mea, probabil a fost un cumul, probabil au fost doar picături care au umplut un pahar fără fund, dar în acest moment realizez că sunt o multitudine de lucruri pe care nu mi le amintesc despre mine, nu mă regăsesc în şi mai multe situaţii atunci când le readuc în amintire şi privindu-mă în oglindă îmi dau seama că nu sunt aceeaşi persoană care a trăit toate aceste lucruri.
Călătoria mea spre soare deşi părea un basm de Petre Ispirescu, mi se pare acum mult mai realizabilă decât deruta în care mă găsesc astăzi.