Nu am ştiut niciodată ce obişnuiam să gândesc când nu eram cu tine şi nici măcar ce voiam să îţi spun când ne întâlneam... Acum parcă am atâtea lucruri să îţi împărtăşesc, dar... nu sunt convinsă că mai vrei să le ştii. Te simt copleşit de regrete, nostalgii, te simt retras în propria carapace şi din nou mă îngrop în confuzie.
Îmi tot repet că am trăit suficient o viaţă pe jumătate, semisentimente, semibucurii... M-am obligat suficient să trăiesc ce este bine, ce este raţional, ce este moral... tot repet că vreau să trăiesc ceea ce nu mi-am permis să visez niciodată! Desigur că vine crunta întrebare dacă şi tu îţi mai doreşti, sau dacă suntem amândoi în aceeaşi poveste, pentru că alternativ ne lovim de cu totul alte frustrări pe care se pare că nu le putem înfrânge ţinându-ne de mână.
Sunt vise în faţa noastră pe care le vedem dar pe care nu am îndrăznit niciodată sa le trăim, ne apropiem foarte mult de ele, dar în realitate niciodată nu le atingem. Și până la urmă ce este realitatea?
Fiecare îşi trăiește realitatea lui şi se încăpăţânează să îşi urmeze un destin - aşa-zis prestabilit.
Nu ştiu dacă voi putea accepta vreodată explicaţii de genul „așa a fost să fie!”.
Se poate considera că nu am contribuit cu nimic concret la acest capitol „al nostru”, ba mai mult de atât, de cele mai multe ori am fost potrivnică, dar...
De ce există acest dar?
Este marea la fel de frumoasă în fiecare zi ca în ziua în care făcea cărări pe trupurile noastre?
Arată cerul la fel în fiecare zi ca în ziua în care ne-am bucurat sub seninătatea și întinderea lui de iubirea noastră?
Mobila, ferestrele? Arată la fel în fiecare zi ca în zilele în care le dăm viaţă prin bucuria oferită de nişte sentimente sincere?