Nu mă mai dau crezării, Maximus Opus Savenn te tăgăduiesc și te mai ascund sau
cum te-ai numit când erai pe la mine prin viață
E
Cu
Povești
Doar cu vântul
Care îmi aducea indicii, că ai existat, și tu, prin ea, trecând cu piciorul prin ea, îmi găseai papucul prea mic și galben, de mă dureau picioarele, de te dureau amândouă și ți le bandajai cu
două fașe albe de tifon și ce ți le mai legai...
Așa cum te-am visat eu
Că erai chiar așa
Îmi pare că, mai ieri, treceai pe aici...
Îți spuneam
Cămașa ta în albastru deschis e mai bună decât aceea portocalie
pe care ai purtat-o la nuntă
ți-am zis că portocaliul e o culoare aiurea
mă supără un pic pe retină și arătai, în ea, complet anapoda, semănai cu papagalii
și asta nu e deloc rău nu te supăra papagalii portocalii sunt de fapt foarte frumoși
cum și tu ești
închide-ți te rog telefonul clămpăne cam tare și cam țiuie pentru ca azi vorbim despre piramide
Se supără zeii
Cum sa le spui despre păgânism Zeilor, că se supără
și au dreptate când își mai fac piramide prin cer
să își aducă aminte;
de cum era;
Îmi pare rau pentru
Zei
Că sunt dați uitării dar cel mai mult
că din toate lucrurile acestea se alege praful
Dar poate e natural, ca peste pământ să se așeze toamna
ca să îngălbenească perele și, ca o dragoste, să se încheie
cu râul, o îmbătare
așa și cu dragostea
începe o alta
De pildă
Peste Etiopia au trecut
caii cu păr de argint
și s-a luminat a răbufnit râul, până la rădăcini, până cand l-a scos pe Rege din Ea, dar Etiopia a îmbătrânit și nu l-a mai ținut
pentru că Regelui îi era frig și trebuia să se întoarcă acasă...
mai târziu,
egiptencele se plimbau de li se vedeau numai gleznele
te-ai gândit că Hristos până la treizeci de ani
se plimba, cu sandalele, prin praful Egiptului,
dar l-a chemat dragostea pentru Dumnezeul Lui înapoi...
Îmi pare că, mai ieri, mă treceai,
dar pe la porți începuse să bată un vânt cam năprasnic,
de le scutura din țâțâni...
Plecasem înapoi zeci de mii de ani și văzusem aceleași mări și aceiași oameni
oamenii nu s-au schimbat niciodată...
Să îți pui cămașa albastră, dacă vrei să vii să ne vezi...
Sunt aceiași, sunt triști și li se zbat pleoapele...
Fața lor e prelungă și suptă
oamenii nu s-au săturat niciodată, suntem înfometați...
omul nostru e trist și flămând...
O să încerc să
îți fac o cafea la nisip,
și să îți storc niște fructe,
ți-e sete, ți-e foame,
dar seara se prăbușesc peste goliciunea picioarelor tale
stelele mele de urmărire și prigoniri de lumină, până mi se zdrobesc amândouă picioarele
ți-e sete, ți-e foame,
dar seara se prăbușesc peste goliciunea picioarelor tale
stelele mele de urmărire și prigoniri de lumină, până mi se zdrobesc de durere amândouă picioarele
să îți fac niște cai, frământându-i cu mâinile, ca de amintire, dintr-un lut vechi de pământ
așa fac toți poeții, din lut cu apă, sau din plastilină,
până caii lor, cu părul argintiu și vechi, pe care i-au visat, sunt aruncați undeva unde nu îi mai găsește nimenea
poeții nu plâng
nici nu suferă
ei doar scriu
imaginează veniri și plecări și reîndrăgostiri
dar tu îmi vei lua mâinile, nu știu ce vei face cu ele,
șapte degete am, ca de pasăre, încleștate pe ierburile vieții mele neînsemnate
pentru că îmi aduc foarte bine aminte,
celelalte trei le păstrez de pildă pentru o Cruce de lemn mare, mare,
doar îmi imaginez
însemnul religios
de fapt femeile de biserică îi spun închinăciune,
când îți așezi toată crucea de la căpătâi la tălpi
îți așezi mâna în dreptul capului, și rămâi
cu șapte degete doar ale tale,
pe care nu știi, de fapt, cum le-ai căpătat.
poate,
de fapt,
e un drum cumsecade și faci lucrurile cum se cuvine
și aceasta mereu, dai dreptate
bărcilor care se întorc acasă
de nu le-au atins furtunile
iar dreptatea începe să te măsoare la trup, unde ți-e începutul
și unde sfârșitul
de unde te începi și unde te sfârșești
lasă,
pe afară nu mai cântă cocoșii, ci doar tremură cu
sunetele ei delicate
rozeta
căpătată;
are, de fapt, niște palete de culoarea cămășii tale
și va bate vântul întruna
mai închide-ți naibii telefonul ăla că mă dor amândouă
urechile
ecoul firav nespus
care nu se arată
bate vântul
și ploaia s-arată
(de după vânt)
pentru că este ploaia cea de acum și cea a prezentului
e bine
și privești femeile frumoase cum se închină, nescăpând
ulciorul de apă de pe cap
ireala femeie irealul bărbat
poate pomii au trecut prin trupurile lor
astfel încât și-au arătat, de tot, rădăcinile
ei s-au născut demult pe pământ, era soare și cald,
acum s-a mai răcit, și se va încălzi din nou, parcă, pământul
sau cine știe
îți bați fiecare pleoapă, pentru că nu înțelegi
nu pricepi ce vrea să îți spună năroada femeie și cât ai iubit-o
în spate ții tot felul de tomuri cu istorie și un trecut pe
care ți-l spun toate urmele săpate în adâncime de animale și de popoare, și ții izvoadele realităților
e vânt,
se întorc bărcile,
iar tu
faci lucrurile mereu cum se cuvine;