Dialectica își însușește raționamentele care au asimilat acele adevăruri care se mulează pe structura existențială și dacă raționamentele sunt eclectice, dialectica capătă conținuturi eterogene căutând sincreticul din eclectism.
Dialectica este direct proporțională cu valoarea care se aglutinează de vocație și invers proporțională cu superficialitatea conectată la suprafața vieții și realității.
Dialectica dă coerență logicului și gnomicului și se destramă dacă se inserează în ea ilogicul, incoerența și contradicțiile.
Filozofii dețin dialectica cea mai elaborată, exponențială și rezistentă la critici și exegeze, iar poeții au o dialectică având sursa în lirismul extins de imaginativ și logica este împinsă înspre periferii în favoarea imaginației augmentând expresivitatea pe care poeții și-au inserat-o în matricea ființării ca element exponențial.
Fiecare om ar trebui să fie înzestrat cu o dialectică proprie care îl ajută să discearnă între adevăruri și iluzii, între puncte forte și slăbiciuni, între potențe și neputințe și între reușite și gafe.
Dialectica este sursa tuturor ideilor, concepțiilor și temelor aplicate în creație și formează structura vocației pe care artistul a desfășurat-o prolific în opera sa creatoare.
O dialectică de anvergură tratează în creație teme planetare și universale și apelează la inedit, inovație și experimentare pentru a-și transcende limitele creaționale.
Oamenii fără dialectică sunt gregari, împrumută opiniile, părerile și ideile altora și deviza să fii pe cont propriu este oripilantă pentru ei.
O spiritualitate specializată în gnomic este sursa maximelor fecunde în care cantitatea și calitatea se află în simbioză și dacă cumulăm totalitatea maximelor create de gânditori, se obține o dialectică planetară pe care și-o însușește mintea planetară pentru a construi pe baza ei o paradigmă uluitoare, universală, în care adevărurile sunt sublimate de legile fizicii și metanoia lor se conectează la postulate.