Este o zi frumoasă de duminică, cu liniștea specifică lipsei de activități a oamenilor. Am observat că și lumina, în zilele de duminică, e alta... Poate poluăm mai puțin cu ocazia pauzei. Sau poate...


Cu două ore înainte să apună soarele, printre blocuri, pe asfaltul răcorit de ploaie, o pereche de bocanci produce ecoul pe care femeile rămase singure în garsoniere îl ascultă cu o ureche enervată, cu cealaltă curioasă. De la etajul 9, din spatele geamului acoperit cu perdea albă cu flori, doi ochi însetați de frumos urmăresc traseul bocancilor până când, în unghi de 90 de grade, își văd de drum prin dreapta clădirii fără magazine la parter. Ce mai pot privi acum?! Florăria din blocul vecin este închisă de mult. Au rămas doar niște stickere pe geamurile pline de noroi împroșcat de cauciucuri negre învârtindu-se înaintea vântului blând, doar ele povestesc brutal despre vremea când bărbații aveau motive să intre. Se închid ochii însetați de frumos, coboară gândul în suflet și acolo se aud ultimele reverberații ale bocancilor deloc grăbiți, deloc înceți, pe asfaltul uscându-se înainte de apus.


În parc frunzele se țin de copacii mamă, de copacii tată, de copacii care sunt ei inșiși frunze în continuă creștere, trăind din plin soarele, apa, Suflul... Ce senzație să crești în mijlocul lor, să te miști în ritmul lor, să te arunci in viitor, și căderea ta să fie un spectacol sincer pentru toți acei ochi însetați de frumos. 


Degete cu inel care nu închide cercul niciodată, un metal încăpățânat să curgă continuu pe porii unei mâini de fată liberă atingând scoarța unui copac bătrân față de noi, copil față de sine. Un dor de întâlnire, de atingere a puterii reciproce, de împletire a iubirii cu Iubirea, a dorului cu dorința, a prezentului cu prezentul, a firului de păr cu firul de apă, un dor se renaște acum. Un dor se împlinește acum. Un dor rămâne în vârful  codiței frunzei. Un dor, dor, dor, dor se așează pe pământ cu fiecare frunză atingându-l, mai mult simt rădăcinile prin pământ, mai mult oferă vântul, suficient cât să poată zbura un fluture printre toate acestea, fără sa își îndoaie pânza aripei. Și zboară fluturele sevă de zbor, și zboară frunzele sevă de zbor, și zboară degetele mâinilor și picioarelor în plin mers, mersul sevă de vibrație, vibrația, strămoș al inimii. 


Lăsăm bocancii singuri, să zboare stând la umbra umedă a acestui copac, lăsăm corpul pe corpul pământului și al copacului, și ne lăsăm hainele cuvintelor în afara acestui scris.