poezia - întuneric străbătut de metamorfoze.
agricultorii și criticii privesc
cu îngrijorare
în el,
dacă te afunzi,
vei înțelege ostilitatea poruncii: să fie lumină!

Cuvântul lega dorința
de a fi muntele din
lista lucrurilor pe care le-am terminat cu gândul
la clipele noastre,
singuratice,
între lumi invizibile,
greșelile ne făceau asemeni unor copii
cărora li se iartă orice.

în imaginația mea,
trenul însemna că viața continuă,
visceral,
punctul de rouă amâna până trupul se obișnuia
cu dezordinea.

prea îmi e dor ca să nu exiști undeva,
brutala tăcere a luminilor desprinse din brazii crescuți
în povești
de
frații Grimm
apleacă cerul pe partea din care un om al văzduhului
coboară să fie văzut.

în urechile noastre țiuie
marea - lebădă cu gâtul întins, dându-și răsuflarea
pe mormanul de ancore,
ne jucăm de-a Titanicul.

când jarul s-a stins,
ne-am refugiat în misterul lucrului interzis,
până la umeri,
învăluiți de privirea șarpelui moale
de smoală,

timpul făcea lucrurile neverosimile
precum o muzică religioasă
în mijlocul săptămânii.