Sunt o ființă ce se zbate mereu în propria existență. Înaintez intr-un necunoscut pe care nu sunt sigură că vreau să-l cunosc.
Nu sunt curioasă de ce sunt eu in devenire. Mi-e frică de lumea... mult prea la fel... Mi-e frică de timp... căci el îmi poate schimba drmurile pe care merg și chiar și pe mine. Nu vreau nici o schimbare! Mi-e frică de schimbări. Nu vreau să simt cum trece timpul care în loc să-mi închidă rănile trecutului, mi le adânceste! Aș vrea sa fiu într-un continu somn... sa nu mai simt nimic, nici ce sunt eu ca ființă, ca existență, ca persoană în devenire a nu stiu ce in timp... să nu mai simt nici o schimbare. Totul ma doare, tot ce mă înconjoară devine tot mai greu pe umerii mei. Totul e într-un flux mult prea rapid, oamenii, lucrurile, orice dispare... mult prea repede.
Vreau să zbor dar îmi simt aripile grele. Clepsidra timpului pierdut se sparge. Viața omului este într-o continuă scurgere. Alergăm cu toții într-o fugă oarbă spre un sfârșit ce nu știm daca este neaparat o încheiere. Așa cum am apărut pe lume, goi, fara nimic, așa plecăm... doar că plecăm cu un suflet mult mai plin , el fiind singura formă care mai conține ceva ... trăirile.
În ultimele momente din viața ne va părea rău pentru tot, dupa tot ce ne-a înconjurat și toți cei care ne-au înconjurat, la fel ca atunci când ne-am născut si ne pare rău de părăsirea pântecului mamei și plângem. Oamenii plâng dupa ceea ce părăsesc sau după ceea ce sunt obligați să renunțe știind că nu vor mai avea vreodată toate acestea... Cu atât mai mult, plâng dupa timpul pierdut mai ales când clepsidra timpului se sparge înainte de timp. Suntem niste marionete pentru moarte...