poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2393 .



Cisterna cu lacrimi
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2019-02-09  |     | 



Există doi limacși pe inima mea: unul este Patria, celălalt Mama mea.

Promiscuitate impusă.

Pe mine viața mă ruginește. Barca mai trebuie trasă și pe mal. Călăfătuită, etc.

Poți să fii îndrăgostit, dar să nu iubești viața? Da...

Je n ai jamais aime la vie et je pensais a la mort comme a une belle femme, misterieuse, chaude, exotique, erotique... Mais ca commence a changer maintenant.

Eu, care încerc să-i înțeleg pe români (și nu pot), încerc să-mi imaginez un german care încearcă să-i înțeleagă pe germani (și nu poate) și nu pot. Nu mai pot!

Să ”iubești” viața e ca și cum ai iubi un cadavru. Necrofilie.

Era o lebădă pătrată
Pătrată și marea era (de ce mă opresc? De teamă să nu ”greșesc”? Privindu-le mă ridicam la pătrat. Asta e direcția...)
Apucam pătratul de colțuri, îl priveam fix și-l izbeam cu capul în gură.
Pătratul cu sânge la gură surâde strâmb.
Iar eu sărut acel surâs.
Totul din pricina acelei lebede pătrate și a mării pătrate pe care plutea.

În scris, dacă mă străduiesc puțin, pot lăsa o impresie colosală. Dar nu eu sunt acela. Eu sunt în punctul de la sfârșitul tuturor propozițiilor.

Mama în copilărie mereu îmi spunea: nu ești în stare, n-ai să poți, mi-ai mâncat sufletul... Dar nu eu îl mâncasem. El era deja mâncat. Era un suflet de adult.

Corabia lui Matei (la 63 de ani) și brațele vânjoase ale poetului marinar.

Vorba asta vreau să o pun pe hârtie, dar ea sare cât colo, ca o minge de tenis dintr-un perete de granit. Căci vreau să o trântesc cu forța!

E 22 decembrie.
O voce nazală, înțepată, impersonală
Anunță pe postul național de Radio
”comemorarea eroilor Revoluției...”
Este vocea Statului.
Este vocea Țării.
Iată de ce nu vreau să fiu vocea Nimănui.

Doamne, că multă Frumusețe mai era în jurul meu, ascunsă, îngropată, în Tristețe și Spaime...

John Lennon împușcat de ziua lui Jim Morisson (8.12)

Era un om de o finețe crasă...

Bucuria peșterilor înaripate...

Din punctul meu de vedere centrul Universului este chiar punctul din care pleacă privirea mea. Circumcizie cu tălpi.

Se ridică Sistemul în picioare și strigă:
- Ești bun!
Dar eu nu mă născusem încă. Lui îi era doar foame de mine. Îmi știa gustul și mă chema lingându-se pe buze.

La parastasul inteligenței mele. De care m-am folosit ca de o cârpă...

”Viața cu bunele și cu relele ei...” Ca și cum doar din asta ar fi făcută: din bune și din rele. Dar Vidul? Neantul? O fi doar al morții? Nu cred.

”Telephone de digestion” (la mama Lala)

Cisternă de lacrimi cu aripi de zahăr văzut-am...

Și două mici bășicuțe în talpă, pe care le înțep cu un ac.

M-am îndepărtat de ideea de Patrie, ca un Anubis abătut, cu mâinile îndesate în buzunarele blugilor, dând din când în când câte un șut în vreo piatră din drum...

”Misterul” femeii... ”Secretul” ei...

”Când am început să fac primii pași în viață, deja viața nu mai însemna nimic pentru mine...” (Fernando Pesoa, citat de Lucian Mănăilescu)

Titlu: De ce nu e aceasta lumea mea? Pentru că, pentru că, pentru că ...

”A fost violată în curtea unei întreprinderi cu capital de stat...” (Titlu din Evz de pe vremuri, citat de Ovidiu)

Îl revăd în minte înainte de culcare pe Jung jucându-se pe malulul lacului său din Elveția. Construiește ceva din nisip.
Imediat imaginea este înlocuită de un falus de aur de dimensiunile unui saxofon, care se ridică dintr-o cutie de lemn lăcuită.
Urmează imediat câteva picături de lichior pe o labie roz.

Invitație: Plimbă-te noaptea pe străzi. Experimentează culoarele morții.

Cleopatra Cleocincea Cleoșasea ...
Elizabeta Elizaalfa Elizagama Elizazeta ...

Simt că explodez dar mâinile mele sunt neclintite. Alteori, în momente de maximă ”liniște” tremură spasmodic...

Autopsie
Vei vrea să știi de ce am murit
De aceea îți dăruiesc cadavrul meu
Îl vei putea deschide ca pe o conservă
Din intestine ți-ai putea face un frumos turban
Rinichii ți-ar putea fi cercei
Ochii mei broșe strălucitoare
Din inimă ți-ai putea face o poșetă chic, sau o trusă de farduri
Din plămâni pălărie de soare
Te-ai putea și ruja, ai avea cu ce ...

Politica, adică ideea că omul poate trăi după legi inventate de el, diferite de cele divine, a fost, la vremea ei, o idee epocală. Dar care acum se apropie de Faliment.

Ce performanță uluitoare reușesc nebunii adevărați! Să-și desprindă total mintea de această lume. Cinste lor!

A te sinucide ar putea fi ca și cum ai sparge prea devreme un coș necopt de pe față. Ar putea apărea infecția... Cineva așteaptă să mă coc, ca să mă culeagă?

În timp ce unii se îngrijorează de soarta omenirii, undeva departe, pe o mochetă gri, piciorul de metal al unui scaun freacă zi de zi, nevăzut de nimeni, cablul unui telefon de birou.

Ca să înțelegi lumea trebuie să înțelegi, să accepți și să asimilezi lucruri care contravin oricărui Bun Simț elementar. De exemplu PSD – PCR.

Mi se stinge și a doua tinerețe. Gândesc asta în timp ce la radio cineva strigă înflăcărat: ”Când ai nasul înfundat ia Maresyl” În mine e un pahar care se umple.

Cu ce aripi mai zboară sufletul obosit de viață, la final, înapoi, Acasă, acolo de unde a venit?

Inimi lătrând.

Am nevoie de o liniște deplină / și de puțină moarte dacă se poate...

Ce să fac dacă-mi place să mă joc de-a umbra?

Zi de zi mii de neaveniți aruncă cu lopețile moloz peste ideea de Poezie. Și totuși ea refuză să moară.

Senzația ploii – ca în copilărie – doar că incompletă, retezată...

Cetățeni albaștri, vă ordon: spălați pe dinți privighetorile! Plimbați cisterna cu lacrimi pe culoarele morții!

Bilet de sinucigaș: ”Haina de adult mi-a fost prea strâmtă. Iertare”

De ce ne iubim Patria? Pentru că acolo, în acel punct în care se întâmplă să ne naștem, în punctul acela de inflexiune dintre viață și pre-viață, acolo ni se activează simțurile. Și ne bucurăm de ele ca de niște jucării. Dar ele nu sunt decât niște jucării pe care la plecare va trebui să le dăm înapoi. Ne aruncăm privirea către diverse obiecte colorate și ea vine înapoi... ca și cum ai juca tenis la perete.

”Un loc (o piață?) este un accident geografic” (ambasador Juan Garcia Berdoy citat de Mihaela Dedeoglu)

Am arătat că pot, apoi m-am oprit. De ce?

M-ai făcut fără să mă dorești. De aceea nu sunt niciodată fericit în Prezența ta. Prezența ta îmi este ca o piatră pe inimă. Absența ta mă eliberează.

Mă uit la noi.
În metrou de exemplu.
Suntem frumoși totuși.
Fiecare cu fața scăldată în luminile și umbrele care vin din telefonul mobil.
Și ce dacă?
Telefonul e doar un mijloc, nu un scop.
Se va înțelege și asta...

Viața e aici cu mine,
În golul privirii pe care mi-o arunc în oglindă,
În mica durere de gingii în timp ce mă spăl pe dinți.
Dă din umeri.
Îmi spune: Nu sunt chiar așa importantă cum credeți voi.
Privește vrăbiile cum mor:
Neștiute
Neplânse
Neîntristate.

Eu nu am venit pe lume ca să las urme, ci ca să absorb mizeriile lăsate de alții. Să văd, să aud, să ascult orori și chipuri congestionate. Să le înghit pe toate, ca să puteți voi trăi.
Nu am nimic ”nou” de spus. Nimic ”original” de lăsat moștenire. Decât poate doar asta: Nu vă mai nașteți! Nu ne mai nașteți! Atât.
Scrie împotriva mea! Zice Domnul.

Sindicatul bulelor de săpun.

Caut degeaba. Nici urmă de bucuria aceea pe care, copil, o simțeam la gândul ”Voi fi și eu mare!” Ce dracului înseamnă asta, Mare?

”Nu de ani îmbătrânești, ci pentru că ți-ai abandonat idealul” (George Enescu)

Sorin Bota, parlamentar PSD: ”X minte de îngheață apele. Chiar și iarna!”

”Facă-se Doamne ziua Voia ta, iar noaptea voia mea...” (Mozart, corespondență)

Carrefour, sărbători, îmbulzeală. Strănut pe punga cu pâine din coșul pe rotile al unui cetățean nervos. Poartă ochelari cu lentile groase din care privirile mă străpung. Pusesem mâna la gură. Totuși el îmi arată un muc proaspăt pe punga lui de pâine. Îl recunosc.

De ce scriu? Pentru că atunci când am de spus ceva, oamenii încep să vorbească peste mine. Iar eu, dintr-un fel de politețe prost înțeleasă, îi las. Și cu cât îi las mai mult, cu atât vorbesc mai mult. Și totul se pierde în Neant... Și chiar atunci când nu vorbește nimeni, aud ecourile vorbelor rostite peste mine de-a lungul anilor.

După ce ne dăm seama că vom muri, intrăm într-un fel de grup, de categorie, un fel de grădiniță de morts vivants...

Eu de fapt am 30 de ani, dar am mai pus vreo 22 peste ei ca să nu-și ia zborul prea ușor ...

Mamele noastre, atunci când ne nasc, fac cu noi exact ce face poetul cu scrisul lui atunci când publică: aruncă perle la porci! Un miracol, da, dar și o enormă Porcărie! Setea de a te tăvăli prin nori.

Mamele care nasc, și care spun că își iubesc copiii, oare nu-și dau seama că acei copii sunt hrana acestei lumi? Că își dau copii de mâncare lumii acesteia, care este o vită flămândă și nebună?

Nu reușesc să fiu rău. Să fie asta Prostie? Nu mă pot apăra de răutate decât înghițind-o.

Viața, cu căldurica ei, cu cizmulițele ei îmblănite, cu telefoanele ei inteligente, cu mămicile ei dedicate, cu mesele îmbelșugate în mijlocul familiei, încearcă mereu să ne toarne pe gât plumbul ei topit ... În timpul ăsta Moartea privește și surâde.

La ce spital ești?
La spital ești ce?
Spital ce ești!
Dar poate că eu sunt spitalul.
Sau poate sunt ceea ce spitalul vrea să scoată din noi.
Poate că noi suntem spitalul
Și atunci nebunii? Cine sunt nebunii?
Dacă nu noi, atunci cine?
Dacă nu acum, atunci când?

Dialog cu mama, decembrie 2018:
- Sunt răcită, am febră...
- Atunci de ce te-ai dus la farmacie prin frig? Nu ți-am spus să mă suni oricând ai nevoie de ceva?
- Nu, că nu știi tu ce să-mi iei!!!!!!

Poștă cu dinți.

Adio spaime mici! Vă conjur, vă alung. Astăzi nu mă puteți atinge. Nu, fotoliul meu nu se clatină.

”alergând, alergând
Mai adâncă-i mereu urma mea în pământ,
A piciorului meu”
”vedeam oțelu-n fierbere cum zvârle /
Comete vii și zborul lor /
Izbește-n Timp și Timpul cum răsună /
Zvârlindu-și lung ecou-n viitor”
(spaima de viitor, de revenirea comunismului, oare nu cu poezie poate fi alungată? Priviți-l pe Nichita, oțelul din poeziile lui, schelele. Vei spune da, dar eu nu sunt Nichita. Iar eu îți voi răspunde: ba da, tu ești Nichita, fratele meu care-l citești odată cu mine. Comprendre c est egaler)
”E o fertilitate nemaipomenită
În pământ și-n pietre și în schelării...”

În noaptea aceea de mai, când aveam doar 17 ani și niciun altul deasupra lor ca să-i împiedice să zboare, n-am mai avut răbdare și biletul pe care-l scrisesem Cristinei, ca în fiecare seară și pe care de obicei i-l dădeam dimineața la școală, pe sub bancă, n-am mai așteptat să se facă ziuă ci, chiar în noaptea aceea de mai, mi-am luat în cea mai adâncă liniște de care eram capabil de coarne bicla mea Pegas camping verde, am ieșit în vârful picioarelor din casa părinților mei și am plecat către ea, către Drumul Taberei. Am călărit un Pegas verde cum zic și am ajuns chiar și la acea cutie poștală gri cu dinți. Mirosul nopții aceleia mi-a inundat nasul cu forța jeturilor de petrol țâșnite din puțurile exploratorilor texani. Și-am încălecat ...

Lumea ne suge de vlagă prin ochiul cu care o privim, cum sugi cu paiul un cocktail din paharul cu umbreluță (vezi Elegia a III-a N.S.)

Dacă m-ai lăsa să-ți tencuiesc pereții imaginației ai vedea acolo cerul nopților mele și pe el lipită o Cleopatră strălucind cu strălucirea lunii. Nu trupului tău mă adresez ci mecanismului care-l face să funcționeze.

Copii nedoriți, crescuți strâmb, din simulată grijă maternă.

Câteodată aș vrea să ies din viață așa cum înotătorul obosit se oprește cu coatele pe marginea piscinei surâzând cu capul ud, unui chip nevăzut din șezlong...

Nu știu cum să mă uit la voi fără să urlu. Nu vă pot privi. Când încerc să vă privesc ochii mei sângerează ...

Brăduț, globuri, moș crăciuni – momeli cu care părinții își momesc odraslele să muște din Viață, din otrava ei.

Știu că posed o anume inteligență, dar de câte ori încerc să o folosesc în propriul interes simt că fac un sacrilegiu și mă blochez ...

La metrou privirile oamenilor s-au schimbat. Nimeni nu se mai uită la mine ca înainte ...

Alteori aș vrea să fiu apucat de glezne de mâna uriașă a unui vizitiu sălbatic, să fiu biciul aceluia, să fiu izbit cu capul și cu gâtul și cu umerii de cai, să alergâm gâfâind cu toții către Niciunde ...

”La morte? Ma non importa la morte” (Puccini, film biografic)

Aș fi dorit să mă cheme Sextil.

Colapsoterapie (tratament tuberculoză?)

Nu-mi trebuie multe ramuri sau multe frunze ca să mă simt într-o pădure ...

De când am ieșit din copilărie și adolescență trăiesc ca într-o închisoare. Mă uit la colegii mei de joacă, adulții, în metrou dimineața și sunt uimit de îndârjirea cu care refuză să vadă închisoarea. Pe scara rulantă o femeie de pe treapta din față avea fermoarul de la spatele bluzei pe jumătate deschis ...

”Vino la Lidl și ai clementine cu frunze” (reclamă RRA, 7.12.2018)

În metrou, privind 2 fire răzlețe din barba bogată a unui tânăr cu obrazul roz, care privea încruntat în telefonul luminos, am simțit că renasc.
Merg pe stradă și fiecare pas pe care îl fac înainte se stinge în sine ...

- Ce vrei să te faci când vei fi mare?
- Arheozoolog.

Pun piciorul pe scara rulantă din stația de metrou Piața Victoriei și gândesc: Fluture astupat. Nu văd imaginea, dar era ca și cum cineva mi-ar fi urlat în ureche asta: Fluture Astupat!

Aștept sentința instanței de Prejudecată.

A trăi și a simți cum faptul în sine de a trăi te afundă treptat, de la o zi la alta, într-o profundă Eroare. Într-un Noroi.

Cineva mă întreabă ”când” am fost în starea de grație ultima oară. Dar cum să-i explic ”când”, când starea aceea nu are loc în Spațiu-Timp, ci dincolo de ele.

În tabloul vieții mele nu imaginile sunt problema, ci fundalul. Fundalul nu are aderență. Imaginile și culorile, oricât de bine concepute, se scurg de pe el, precum cafeaua care dă în foc ...

”De la an la an se cascadează informația...” (Aleksandra Zaiț).

Adulții au umplut pământul cu idei: ideea de viață, ideea de dragoste, ideea de cer, de religie etc, apoi au turnat peste toate acestea lava Prostiei lor și toate acestea zac acum îngropate sub această lavă întărită.

Dând șanse egale unei lichele și unui om cinstit să rostească cuvântul Cinste, Dumnezeu face mișto de noi. Cinstea ar trebui să fie un cuvânt sfânt, care să nu poată fi rostit decât de anumiți inițiați...

Cantități mari de albastru, basculante, tone
Primăvara și-a aruncat înainte buzduganul ei albastru (Ioana Grigore)

Am vrut să spun ceva dar am uitat
Peste mine au vorbit 1827 de oameni
Peste mine au trecut 87 de locomotive cu idei
972 de tiruri cu imagini
Și niște ani...

Drumul de la seninătate la senilitate...

La mintea mea s-au înhămat un cal sălbatec și un melc...

De câte ori încerc să analizez în profunzime fenomenele sociale și politice care mă înconjoară mi se pare că specia căreia îi aparțin îmi e străină. Să fiu eu oare la fel de rău și de prost ca Omenirea din care fac parte? Și să nu-mi dau seama? Uite încă un coșmar.

De la ”acest joc video mă va ajuta să mă relaxez” la ”nu sunt în stare decât să mă joc pe telefon” e-o cale-atât de scurtă.

Votul universal pune la dispoziția clasei politice o masă de manevră uriașă, cu care aceasta se poate juca cu ușurința cu care Charlie Chaplin, în chip de Hitler, se juca cu balonul în chip de glob pământesc.
Votul universal o fi fost bun la început, ca să oprească abuzurile nobilimii (vezi Revoluția franceză) dar acum s-a ajuns la extrema cealaltă: dictatura idioților manipulați de lichele specializate în golirea de sens a cuvintelor.
Trăim epoca în care votul universal își arată limitele. Democrația, drepturi egale pentru toți etc devine o nivelare a valorilor, o metodă de promovare a prostiei și a urii în detrimentul adevăratelor valori.
Mergem și ne întoarcem dar pe ansamblu înaintăm, spunea Goethe. Dar la noi se merge în cerc.
Dacă dreptul la vot l-ar avea doar cei care vorbesc corect limba în care s-au născut, lucrurile s-ar schimba peste noapte. Cei care nu vorbesc corect limba în care s-au născut nu sunt capabili de gândire proprie.
Nu pot să tac și să spun lucruri corect politic atunci când viața mea, calitatea ei a fost și este decisă de indivizi care beau vodcă cu halba dimineața la 6 prin crâșmele patriei și așteaptă să vină statul să le dea zăpada la o parte din fața porții. Nu mă interesează greutățile care îi determină să facă asta. Mă interesează influența pe care acest comportament o are asupra oamenilor cinstiți.
Ne fură străinii! Cum ar putea lupul să fure oile dacă paznicul e mereu treaz? Cine alege paznicul?
Omul e atras de extreme (Dali) Calea de mijloc.
Îi simți pe stradă, pe trotuar, cum merg în spatele tău, aproape suflându-ți în ceafă, refuzând să te depășească, lăsându-se conduși, ar face orice ca să nu gândească cu capul lor, să nu-și solicite sistemul nervos sub nicio formă.
Dar s-a murit în război pentru votul universal, spune Ovidiu. Se moare în război doar pentru cauze juste?
Nazismul a fost o cauză justă?
Cei care se simt în sărăcie ca într-o ciorbă călduță, din care n-ar ieși niciodată- asta a înțeles Iliescu
Nivelul de azi, drumul parcurs de la alimentara cu conserve și creveți la mallul cu prepeliță cu portocale, de la străzi întunecate la firme luminoase multicolore, de la 2 ore de TV pe zi la sutele de canale non-stop din care nu știi ce să alegi, de la frigul din case la blocurile termoizolate etc, NU ESTE MERITUL POPORULUI ROMÂN. Poporul român a fost dus de valul globalizării. Atât. Din acest motiv nu există conștiința lucrului bine făcut. Valoarea prepeliței, a firmelor multicolore, a canalelor tv nu este conștientizată. Nebunia și viteza schimbărilor e prea mare.
PNL nu își mai ia în serios rolul de partid de opoziție tocmai pentru că a înțele acest aspect esențial: ca să faci scor electoral, ca să contezi ca partid, nu trebuie să trezești din somn masa de manevră. Masa de manevră nu trebuie trezită, ci mulsă în somn. Asta e lecția comuniștilor, lăsată cu limbă de moarte urmașilor lor.
Oameni născuți în Bine, pentru care Binele este un punct de plecare, un punct care trebuie depășit: Mai Binele!

Nu am vrut să pun botul la țâța acestei lumi. Nu acest lapte este hrana mea.

Probabil că n-am înebunit, dar am văzut clar, am trăit în punctul din care se cade în nebunie.

Mama mea e o țară străină, în care jihadiști și talibani se ucid zilnic, zilnic sunt execuții. Primul executat am fost eu.

În noaptea aceea am auzit bătăi în ușa ființei mele.
M-am trezit și m-am dus să deschid și mâna aceea care bătea m-a întrebat:
- Unde este copilul din tine?
- Nu știu. Eu sunt aici doar ca să-i țin locul.

După amiaza din curte de la nenea Tudor și tanti Tatiana, când am auzit pentru prima dată Try to remember the night of september, interpretată de Harry Belafonte. 1971? 1972? Prima năuceală în fața actului artistic?
Amintiri din astea, apoi din nou foarfecele din stomac.

Nu am dat niciodată importanță aparențelor, dar pe chipul meu se petrece ceva. Constat asta în fiecare seară în oglinda din baie.

Într-o seară friguroasă de februarie, în timp ce mai multe ființe mureau în mine, m-am trezit cântând Nessun dorma și am încheiat zbierând Vincerooooo Vinceroooooo!

”Mă mai iubești?” – suflete istovite. Nu de aer am nevoie ci de Vid. Dincolo de Spațiu/Timp nu se respiră.

Oameni pe care i-aș putea iubi trec zilnic pe lângă mine pe stradă. Mă feresc, îi evit, le evit privirile, din pricina senzației de panică pe care mi-o crează aglomerația, îmbulzeala. La bazin la Dinamo, noi înotătorii ne privim unii cu alții cu ură atunci când ne atingem. Suntem prea mulți! Nu ne mai nașteți! Vă rugăm, vă implorăm: Nu ne mai nașteți!
Nașterea nu mai e un act de iubire ci un act de răzbunare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!