poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-07-05 | |
Peretele Lumii și Glasul...
și-a spus poetul atunci văzând zăpada căzând frumoasă și molcomă, în noaptea aceea, și focul, trosnind; E poate o vreme prea veche de adus în fața ochilor cele dintâi ce să fi ales Dumnezeu, în vremea veche dintâi, poate ideea primă care ar fi exprimat frumos o anumită senzație, ”Și cum să fie, oare, senzația aceea?”, și-a spus, atunci, Dumnezeu - ”Să bucure?” Nimicul pesemne era monoton și în Lumi doar o sete nestăvilită de a se bucura toate firile, să răsară, odată, semințele faptelor din mâinile Domnului. Vreme veche de adus în fața ochilor cele dintâi să fi fost o sete fără stavilă iscată atunci, de prin lipsa de spații, să fi fost un dor de fapte (din nou) bucurie și bucurare, în faptă, de mai întâi; și A zis, ”să fie culoare!” și a fost atunci culoare și bucurie nestăvilită, și ce minuni răsăreau, culorile se amestecau între ele, din senzația nouă, s-a născut, atunci, în dureri, întunericul cosmic, apoi imediat dimineața... PUNCTUL DE LUMINÃ CEL MAI INTENS Big-Bang-ul mâna mea încă mai tremură când încropesc un poem, ocrotită de zăpada aceasta neprihănită, ce cade, în micime, și în prihană, alerg parcă văd, și astfel a fost în ziua aceea, de așezat antiteza perfectă a întunericului. ALB. Cele două culori, care întunecă, și apoi care luminează, stăteau și plângeau lângă mâinile Lui. Să fie Noaptea! Și a văzut Dumnezeu că Noaptea Cerului era bună Să fie Ziua! Și a imaginat zugrăvirea aceea, pictarea, și au venit în lumi diminețile. Albul și ciocul potrivnic cu care acela, prea alb, se întunecă Albul și negrul, desigur, această antiteză ne este cea mai dragă de pe pământ. Culorile, ele întunecă și luminează după cum le este pofta, de-atunci. : : Totul curge de-atunci. Știm, culorile de rang roșul, galbenul, albastrul, Pe ele Le-a numit atunci, ”primare”, pesemne-L bucurau toate, frumoase, și cele trei, fiecare, nu puteau veni decât din ele însele; Le făcuse din nimic și din joacă. Nu în niscaiva combinații de joacă, Denisa, din care să le rezulte. Pictorii nu m-ar contrazice și chiar nici vecina mea cea mică, Denisa, care a mai pictat, ei știu că albul și negrul sunt primele, nonculori, iar roșul, galbenul și albastrul culorile primare (așa mi-a spus odată, visătoare, fetița) din ele ce iese, Denisa? Așa era Jocul lui Dumnezeu, în ochii Denisei. Și a fost ardere! Știm. Se folosiseră deja ”roșul” și ”galbenul”, pentru stele. Să plouă cu stele! și-a zis atunci Dumnezeu, Peste negru, care întuneric se numește, de totul bate cu noapte. Antiteza galbenului? S-a întrebat poate Duhul și nu a voit să creeze atunci un întuneric în antiteză cu soarele sau poate atunci, a luminat puțin noaptea, până la un cer ”violet”, care avea, imediat, să apară. : Seninul s-a numit ”albastru” Și cerurile fost-au atunci isprăvite, era atunci peste planete o dimineață frumoasă; Și albul și negrul și după aceea culorile primare erau desigur prinse de-acum într-o fericire prea amplă; dacă în cer este loc pentru sori, peste oceanele-albastre se odihnește acum lumina stelelor și cea a soarelui. ”Roșu”, ”galben”, ”albastru”, ”alb”, ”negru”, cu un pic de gând ”violet”, care-a curs, pentru Soarele galben, și un cer albăstriu peste toate, ca să ne fie un dor prea mare de păsări, care aveau să apară. : Secunda mea, Doamne, căci din Eva să fi pornit și eu. Cu ce mână frumoasă ai pictat Tu, Doamne? Căci din mâinile Tale a ieșit Icoana de Dimineață și pasărea care trece prin lumea mâinilor Tale. La început era pesemne nimicul și apoi Bucuria. Pomilor. Vieții. Și cu un amestec frumos de culoare a început să curgă și viața, cea ”verde” Și cât de mici suntem noi, Nu Te știm... Câteva miliarde de ani, prima stea, zbaterea? Să fi mângâiat cu degetele Tale înțelepte, acum, milioane de ani, și pământul? Și unde ești, Doamne? Ești Lumină, ești Marele Dăruitor, În care ochi muzical Te ascunzi, de miliarde de ani, tuturor? ----- Iulia Elize ”CÂNTEC PRIMORDIALITÃȚII COSMICE” 05.07.2018, Alba |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate