Epigramistul este (sau trebuie să fie) și umorist. Pentru a demonstra aceasta, ne bazăm pe o simplă deducție logică, pornind de la Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX).

Așadar, potrivit DEX, epigrama „...se termină printr-o poantă ironică...” și, din același dicționar, aflăm că umorul este o „Înclinare spre glume și ironie...”. Altfel spus, nu poți scrie epigrame fără să folosești ironia, dar ironia este, în același timp, armă de bază a umoristului.

Pentru a înțelege corect opiniile exprimate de subsemnatul în continuare, ar mai trebui să subliniem, tot din DEX, două aspecte de nuanță:
- la definiția umorului, dicționarul ne spune că glumele și ironiile sunt „...ascunse sub o aparență de seriozitate...”;
- aceeași definiție ne oferă, prin extensie și înțelesurile „veselie, haz”.

În opinia mea, în ultimii ani, la tot mai multe epigrame, „aparența de seriozitate” este înlocuită cu seriozitate, în adevăratul sens al cuvântului, seriozitate care este deseori exagerată și duce chiar la încrâncenare. Pe de altă parte, veselia, hazul (care ar trebui să provoace râsul sau cel puțin un zâmbet larg, senin) sunt înlocuite cu puneri pe gânduri, urmate de cel mult un zâmbet scrâșnit, în colțul gurii.

Sunt tot mai apreciate epigramele aforistice, cu tematici și mesaje majore, profunde, care în loc de râs sau de zâmbet declanșează aprecieri de genul „Vai, ce deșteaptă epigramă! Ce tâlcuri adânci ascunde!”. În această categorie își fac loc, încet, încet, nu puține „epigrame triste” (sintagmă auzită de subsemnatul de la regretatul Nicomah).

Funcție de opiniile politice (sau de altă natură) sunt de tot mai mare succes epigramele care, în loc de „o ușoară batjocură la adresa cuiva” (am citat din DEX o parte din definiția ironiei) se bazează pe o satiră mult prea „mușcătoare” decât s-ar cuveni, care merge chiar până la atac la persoană și care, în loc de râsete sau zâmbete este urmată, de multe ori, de aprobarea „Bine le face, mama lor de bandiți!”

A nu se înțelege cumva că pledez, în epigramă, pentru teme facile, naivități, glumițe sau versificări de bancuri; nu sunt încântat foarte mult nici de șarjele amicale, replicile și duelurile nesfârșite, deși mulți cititori (nu mă exclud total nici pe mine) râd la citirea lor, mai mult ca la alte tipuri de epigrame. Dar nici prea serioși nu cred că este bine să fim! Este, drept, asta ține de trăsăturile de personalitate ale epigramistului, de vremurile pe care le trăiește și de foarte mulți alți factori. Iar aprecierea epigramelor este, bineînțeles, apanajul cenaclurilor, al redacțiilor și al diverselor jurii, abia apoi publicul larg având acces la creațiile respective.

În ceea ce mă privește, ca cititor, îmi plac toate tipurile de epigrame, dar aș prefera ca măcar jumătate din acestea să aibă ca efect râsul spontan (chiar și râsul interior) sau, după cum am mai spus, zâmbetul larg, senin. Referitor la „cealaltă jumătate”, în opinia mea, dacă un catren are mesaj, prozodie curată, o limbă română corectă și - mai ales – dacă are „ciocnirea de idei” care duce la poanta epigramatică, el trebuie apreciat ca atare (sintagma dintre ghilimele, care mie îmi place foarte mult, este un citat din memorie după doamna Elis Râpeanu).

Din curiozitate, pentru a-mi verifica opiniile expuse în rândurile anterioare, am răsfoit, recent, cu alți ochi, epigramele din principalele antologii și colecții de reviste pe care le am la dispoziție. Am spus „cu alți ochi”, în sensul că, forțând oarecum principiile taxonomiei, am încercat o clasificare mai altfel a epigramelor, nu neapărat după criterii cât de cât obiective, relativ ușor cuantificabile (tematică, mesaj, mecanism de realizare a poantei ș.a.m.d.), ci după un singur criteriu, pur subiectiv: mi-au produs sau nu râsul (zâmbetul larg, senin), m-au înveselit sau nu.

Opiniile exprimate în acest material mi s-au cimentat, în sensul că, epigramele scrise în ultimii ani sunt tot mai puțin vesele.

Prin comparație, eu am râs (sau am zâmbit larg, senin) la aproape toate epigramele lui Păstorel și la foarte multe din cele semnate de mai vechii epigramiști (în ordine alfabetică, doar dintre cei care nu mai sunt printre noi): Sorin Beiu, Alexandru Clenciu, Ghiocel Constantinescu, N. Crevedia, Mircea C. Dinescu, Nicolae Ghițescu, Ion Grigore, Stelian Ionescu, Mircea Ionescu-Quintus, Nelu Ionescu-Quintus, Dimitrie Jega, Giuseppe Navarra, Sorin Pavel, Cincinat Pavelescu, Mircea I. Pavelescu, Aurelian Păunescu, Ioan Pop, Efim Tarlapan, Mircea Trifu, Ștefan Tropcea ș.a.

Problema este: cât mai râdem cu ajutorul epigramelor care se scriu astăzi?