poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-01-19 | |
Trebuie să zâmbești, iubitule. Îți spun pentru că sunt singura care știe.
Într-o seară, mergând cu un taxi, pe o stradă întunecată, ceva m-a făcut să-l opresc pe șofer. I-am spus: -Stai.Oprește! Cât face? El și-a întors capul mirat spre mine, și abia i-au ieșit cuvintele din gură. Mi-a spus prețul și-apoi m-a întrebat: -Sunteți sigură că vreți să coborâți aici? Știți, mi-ați dat altă adresă și... Eu, încercând să deschid portiera și văzând că e blocată, am răstit convinsă: -Da! Vă rog! Și-am coborât grăbită. Ningea. Îi simțeam lumina farurilor în spate și pe el privindu-mă nemișcat din mașină. Am urcat câteva trepte. Nu multe...Și-am încercat ușa. O ușă mare, albă de metal. Ca o ușă de fabrică veche. N-am fost deloc surprinsă când s-a deschis. Era beznă, dar îmi dădeam seama că sunt niște trepte care coboară. Le simțeam. Pășeam treaptă cu treaptă ca și când mă ținea cineva de mână. Cineva care știa exact numărul lor și înălțimea lor. Am coborât. O lumină surdă într-un colț și sunetul unor picături din tavanul foarte jos.Începeam să văd pe unde merg. Pe perete, în dreapta era o pictură. O pânză mare albă. Pe ea erai tu, creionat în creion cărbune. Negru. Linii multe, linii drepte, iar în centru două cercuri. Ochii. Perfect rotunzi. Buzele erau un moment de fantezie în mâna celui care te pictase. De asta sunt sigură. Curbe, onduleuri, când mai îngroșate, când mai subțiri. Și zâmbeau. Buzele zâmbeau. Am observat că și ochii zâmbeau, fiindcă de o parte și de alta a lor erau câteva linii aproape nevăzute. Cărbune. Da...cărbune, mi-am spus mie însămi. Era atât de simplu. Mi-am imaginat atunci... Încercase fiecare culoare,în orice tehnică și orice stil, până a ajuns la alb pe negru ...cărbune pe coală albă. Cât de adânc pătrundea foaia, agresiv și sigur. Simțeam că pictura era făcută de mână fără oprire. Fără gândire. Mâna aceea pur și simplu se mișca dusă de corp și de gravitate, când te-a desenat. Până la ultima linie, ultimul punct, ai fost pictat ca într-o beție. Cel ce te-a pictat nu mai respira, nu-și mai dorea nimic altceva, nu se gândea la nici o femeie, nu îi era sete și nu-și mai simțea durerea genunchilor, după o săptămână de nesomn, de stat în picioare și pictat. După ce a terminat, a răsuflat peste pulberea de cărbune din fața lui, tot zelul din el. A căzut pe scaun în fața ta cu creionul în mână și cu fruntea în jos, epuizat, de parcă se trezise dintr-o comă. Când și-a găsit puterea, a ridicat ochii și te-a privit. Atunci a știut. Erai exact așa cum visase. Simplu și dintr-o răsuflare, dintr-o linie în alta, o revelație, o lucrare perfecta, care cumula toate lucrările sale de până atunci, și în fața căreia, toate celelalte lucrări păleau. Știa că avea să arunce toate borcanele cu vopsele, toate uleiurile și că nu va mai picta vreodată. Va păstra din toate, pe masa lui de lucru, o bucată de cărbune. Vezi tu, eu mă simt nevoită să-ți spun și să te fac să mă crezi. Nu contează cât timp mi-ar lua să te fac să mă crezi...o voi face. Tu trebuie să zâmbești, iubitule. Eu sunt singura care știe asta, fiindcă te-am văzut în noaptea aceea, desenat în cărbune. 19 ian 2018
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate