un capăt de drum se întinde elastic cum s-ar întinde o gumă
lipită de marginea patului
înainte.
e inutil și totuși
alegem. e iluzia atât de plăcută a negării pasivității, e primul pas
făcut în gol, așa că de ce nu ne-am deghiza
în ziduri infinite de piatră străveche
împânzită de mușchi, astfel am putea ascunde privirii cojile
inutile de ou aruncate în drum
ce suntem.
e cam același lucru dacă alegi
să caști ochii larg în întuneric sau să-i păstrezi lipiți, orice mort
ți-o poate confirma. te minți că reziști scufundării
în această beznă opacă și densă
inflamabilă ca o cârpă îmbibată cu propriile frici;
să strigi după tine prin tine din toate puterile
crezând prostește că ecoul se va izbi de toti pereții tăi
dispersându-se în milioane de frânturi de sunet ce zboară în toate direcțiile
sau să-ți păstrezi
buzele cusute cu sârmă e cam același lucru. cuvintele vor ieși chinuite
distorsionate lipsite de sens și incapabile să străpungă ce e în jur și orice mort
iți poate confirma și asta.
să te cauți prin tine sau nu
e cam același lucru, fiecare os, fiecare organ
s-ar fugări unul pe altul într-un soi de horă sinistră încercând
să se mai lege la loc să poată funcționa
încă o dată ca un întreg
mâna ta dreaptă ți-ar găsi cumva umărul și l-ar zgudui violent ca apoi
să fie smulsă și rearuncată în acest iureș nebun.
și până la urmă nu știi de ce ți-e frică mai mult, că nu te vei mai găsi niciodată
în propria minte
sau că te vei descoperi rătăcit,
dărâmat, într-un capăt