Invariabil, visele în care mă rătăcesc încep în același loc, unul din etajele corpului B al Politehnicii din Copou.
Coridoare înguste și întortocheate, fără ferestre. Eu caut o ieșire și dau mereu peste ziduri surpate care-mi blochează drumul. Mă-ntîlnesc cu ființe străvezii care se preling pe lîngă pereți.
În visul de astă-noapte, la un moment dat, am făcut un salt care ar fi trebuit să mă ducă undeva și nimeresc într-un film al lui Nicolaescu, într-un câmp. Pe deasupra capului șuieră gloanțe, ghiulele, soldați și cai aleargă pe lângă mine. Îl văd pe Pistruiat în genunchi lângă un perete. Mă gândesc să ies repede din cadru, să nu fie nevoie de prea multe duble pentru această execuție.
Apoi, deodată, mă trezesc într-un oraș necunoscut. Orașul necunoscut este și el nelipsit din visul în care mă rătăcesc. Realizez că am pierdut pe undeva portofelul cu acte, ochelarii, telefonul. Nu am nimic la mine si nicio posibilitate să sun pe cineva să mă salveze.
Acum încotro? Întrebarea cu care mă trezesc.

Nopțile dinainte simțeam ca un ghem mic în gât, care nu lasă aerul să ajungă în plămâni. E o tehnică destul de complicată să scapi de el, contracții ale diafragmei, mișcări ale epiglotei și, cu puțin noroc, reușesc uneori să-l înghit și să las cale liberă aerului înspre plămâni. Nu întotdeauna...

Cred că nu știu să respir corect.
Când respiri ca la carte, totul e mai ușor.

Despre mine cred că, în general, sunt superficială și privesc pe deasupra lucrurilor.
Foarte rar îmi doresc să trec dincolo de pojghita lor subțire.
Poate dintr-un egoism bine conservat, sau dintr-un fel de
teamă de atingere prea intimă cu realitatea. Sau oboseală.
În general alunec printre obiecte și oameni, nehotărâtă în legătură cu locul unde pot da de esența lucrurilor: în imaginea de ansamblu sau în detaliu.

Nu mă pasionează decât anumite detalii. Dincolo de ele... o lume în ceață.

Aș vrea un jasmine tea într-o cană mare, undeva într-o ceainărie la etaj, aproape de coroanele copacilor, lângă o fereastră mare.
Mi-e dor de „Dante”, cred.
Îmi plăcea sa privesc copacii prin geam.

Chinezii din zilele noastre nu știu să bea ceai, umblă cu niște sticle după ei, desfac dopul și dau de dușcă.

Pe sub jaluzele pătrunde un fel de lumină cețoasă, în coltul de lângă fereastră zăresc umbrela roșie, rezemată de perete. Ieri am cumpărat o cutie cu lapte și am primit bonus la casă această umbrelă uriașă. Pe ea scrie cu galben I love China.

De notat „gânditul ajută” pentru inexactitate, în cazul meu.
Gânditul mă duce la rezultate, de cele mai multe ori, neconvenabile.

Am o nemulțumire foarte personală în legătură cu filosofia mea de viață.
Trebuia să ajung în China ca să descopăr.
Dacă pot să învăț ceva de la vânzătorul de ouă de rață de la poarta spitalului, bătrân, jerpelit și trist, e răbdarea. Timpul trece mai încet sau mai repede, după cum ți-e sufletul.
Dar trece. Uneori zboară.

Azi e frig. 15 gr. și înnorat.
Mai încolo va ieși soarele. Am constatat că, în buletinele meteo, chinezii nu prea mint.