Până am reușit să înot, m-au trecut toate spaimele. Și nu a fost prima dată la Dunăre, îmi era imposibil numai când mă gândeam la ce îmi spusese un pescar despre adâncimea din multe locuri. Așa că rămâneam, pe căldurile verii, doar să admir ruinele și bărcile, pe cei fără temeri. Mulți mai mici la vârstă ca mine, nu aveau rețineri să bată oglinda apei până departe spre malul sârbesc. Nici în barcă nu aveam curaj să urc, dacă se răsucea? Vedeam cerul de dincolo de cer, așa erau pentru mine apele. Și mă tot perpeleam la gândul unei copilării fără scăldat, doar cu cățărat prin cireși, corcoduși, duzi, meri etc. În mare parte, nu scăpam nicio aventură sau năzdrăvănie. Nici cu zodiile nu eram dumirit, ziceam că dacă sunt leu e clar, nu-mi place apa, dar cunoșteam raci, pești care nu se aruncau în valuri. La Vadul Șercăii am avut mai multe încercări, însă fără sorți favorabili din moment ce predomina teama. Ori dacă nu te scapi de temeri, n-ai cum să ajungi la adâncimi! Asta e valabil pe tot parcursul vieții, prin provocări de toate felurile. Și prima oară, cum e orice inițiere, a fost la ștrand, cel puțin aveam siguranța unor trepte de adâncime. La ștrand, în Severin, pe vremea aia, nu era apa atât de atrăgătoare. Îmi doream totuși să alung îmbrățișarea soarelui măcar pentru câteva clipe, îl mai aveam în gând pe Johnny Weissmuller, eroul filmului preferat. Ei, când îți iei prea multe măsuri, scapi alte probleme. După ce în sfârșit mi-a reușit sincronizarea dintre mâini și picioare, pe unde era apa mai adâncă m-am trezit cu un cârcel la picior. Atunci, brusc, mi-au venit în minte toate rugăciunile, să nu dau semne de slăbiciune în fața prietenilor. Și așa, mai cu o scufundare, mai cu un mers fără respirație prin bazin, am ajuns la liman. M-am gândit mai târziu la secvența aceea ca la mântuire. Era important să-mi alung teama. Inițierea în misterele copilăriei te învață să privești lumea asta întoarsă pe dos cu încredere, chiar dacă e dificil să faci o extensie de cer peste atâția ani și suflete împietrite. Cumva, mai e un lucru straniu din acele timpuri, oricât de serios privesc lucrurile, tot copil mă simt când scriu, pictez sau modelez prin gândurile și spiritul vieții. Astfel, am înțeles o taină valabilă în trecerea prin formele împietririi, dacă nu-ți pierzi copilăria ai deschisă poarta spre lumină. Mi-a venit în ajutor cuvântul, apoi culoarea și posibilitatea de a modela lutul, așa l-am descoperit pe Creator în mine! Și nu m-am rușinat în creștere de El, nici nu l-am făcut Marele Anonim, l-am ascultat în gând și încet, mai greu datorită încăpățânării, i-am înțeles chemarea, alegerea.