Se întindea fără nicio grabă. Părea absolut la discreția privitorului. De parcă niciun prădător nu s-ar fi arătat vreodată. Nicicând nu avea să se ivească. Avea un timp al ei, leneș... în cel mai bun sens al cuvântului și mirosea cumva a nor alb-durduliu, a toată ploaia din el. Ilie pocnea din acajuul biciului și țărâna primea binecuvântarea. Se scuturau merele și prispele se încărcau de vară. Imediat, copacii se pomeneau din nou în floare. Cu nimic nu se poate compara aroma florii de măr... a florii dalbe de măr... Niște țânci își amestecau goliciunea tălpilor în primordial. (Să fi fost și tu printre ei?!) O fereastră capitula sub imperiu de trandafiri și iasomie. Apa era așa de rece, numai bună de înviat. Și sălciile găzduiau mâini de copil ocrotind ursuleți din pluș, ce păstrau în buzunărașe invizibile taina aceea a mângâierii... Dincolo de lumea celor așa de mari. Și iar se făcea Paște... și îmbrăcam veșminte noi cu năsturei sclipitori și cer presărat pe deasupra. Biserica avea niște oameni ciudați, diferiți... oameni cu ochi imenși-gânditori care umblau desculți fără să se rănească, strângându-și patern pergamentele la piept. Oamenii coborau acolo lângă altar și tu simțeai o nevoie infinită să-l dezmierzi pe micul Iisus. Ai fi vrut să-i fii mamă... măcar o soră, fie ea și puțin mai îndepărtată... Târziu, când s-au auzit clopotele, tocmai asfaltaseră șoseaua și cineva a plâns: să fi fost tulpina ce musai trebuise să învețe cățăratul spre lumină și pe cont propriu?! Apoi a început să miroasă a căpșuni și a frunze uriașe de lipan... Veneau Rusaliile. Apele se-nvolburau, dar tot nu făceau vreun rău. Se umpleau cu dansuri de lebădă și priviri de lotuși. Conturul capitula sub cafeniul papurii, în zumzetul debarcaderului fantomatic...
Ai rămas atâta vreme pe margini. N-ai îndrăznit mai mult. Cine știe cum s-ar fi simțit totul în centrul întâmplării?! Ai amânat... ai tot amânat. Poate nu sosise clipa aceea... Nu ai spus cuvinte, iar imaginile ți s-au aranjat înlăuntru sub formă de păsări, păsările în formă de... În sfârșit, ai pășit!!! În inima întâmplării... Aceeași pace, aceeași solicitudine desăvârșită, niciun prădător, nicio apocalipsă... Ai mușcat cu tot tinele din Minune! Nu te-ai oprit decât atunci când ultima petală se pregătea ea însăși să devină... Ți-ai asumat crima, convinsă fiind în cele din urmă cât de necesară fusese! Nu mai știi nimic altceva. Te-ai trezit pe un pat alb, foarte alb, ca de spital. După mai bine de 3 zile de inconștiență. Nu găsiseră absolut nimic. Nicio patologie. Nimeni nu crezuse însă că te vei mai ridica. I-ai privit senin, recunoscător. I-ai salutat politicos. Ai plecat cât se poate de firesc. Stupoarea lor s-a împrăștiat în lumina puțin pământească ce se ținea după tine... O fetiță neastâmpărată, cu gărgărițe și fluturi în cosițe, pășise într-o zi într-o grădină...