Suferința are ca distanță 100 de suspine, distanța de la un suspin la altul clamează simptomele bolii, iar eșecurile circulă prin suferință și se încarcă cu substanța acesteia.
Distanța de la ură la iubire are echivalențe cu distanța de la fiind la nefiind. Nefericirea cu suferința în miezul ei, se încuibează în fericire, îi extrage fericirii lumina și îi inoculează întunericul.
La contactul cu creația proprie, vieții îi crește temperatura, până dă în clocot, și atunci arunc în ea cubulețele de gheață ale urii, pentru a se topi.
Un om prea logic se îneacă în luciditatea care se revarsă în umori, cade inevitabil în scepticism, și constată că negrul este mai accesibil decât albul, că nefericirea supusă degenerescenței este la îndemână, iar fericirea este un lux, pe care și-l permit cei cu tezaure și artefacte în lăuntrul lor.
Un om prea logic își inserează negrul în caleidoscopul vieții, prin care privește și percepe realitatea întrețesută cu neguri, umbre și tenebre.
Aș vrea să leg psihicul de spirit, căci spiritul îl va sprijini și îl va inunda cu energia sa, înlăturând simptomele labilității, fiindcă delăsarea psihicului îl poate afecta de depresii și deprimări, dezintegrate de lumina-laser a spiritului.
Între spirit și psihic circulă lumina, pe care spiritul o rafinează și o epurează de corpusculii întunericului. Spiritul își trimite sinele în psihic, pentru a-i conferi un centru la care să se raporteze.