Când viața se mișcă în sens opus, să-i stabilim centrul și să-i creăm un vector invers, care s-o proiecteze înspre un viitor în care să se înscrie normalitatea, epurat de anomalii, malformații, elucubrații, aberații și grotesc, de către viziunea logică, care urmează adevărul și luciditatea.
Să-i identificăm vieții toate elementele anormale, pentru a i le extrage, și în locul lor să-i inserăm elementele normalității, căreia să-i circumscriem sensurile viabile și motivaționale ale existenței.
Mi-aș dori să pot vizualiza fericirea maximă, s-o pot modela într-o realitate ce-mi aparține doar mie, și să mă transmigrez în ea, să fiu fericire pură și doar atât, fără corpul legat indisolubil de suferință, fără gândurile ce induc o febrilitate apăsătoare și mă înconjoară în coerciții.
Însă până atunci, urc prin viață cu poverile nefericirii și suferinței în spate, și dacă nu m-ar susține pământul, greutățile lor m-ar proiecta direct în nefiindul imaterial.
Dacă conștiința proprie ar putea identifica în fațetele multiple ale realității fericirea ghemuită în spatele unei umbre înfricoșată de sinistru, grotesc, anomalie și fantasmă, aș putea-o convinge să accepte să fie găzduită în propriul corp, și din interacțiunea cu suferința, ambele și-ar dilua substanțele, una benefică și cealaltă nocivă.
Astfel aș fi avantajat, căci aș trimite suferința sleită într-o stare latentă, inactivă.