Optimismul are alergie la gânduri negre, distructive, ale căror gheare scormone în psihic, până îl reduce la starea de plantă.
Pesimismul se înconjoară de griji, probleme și necazuri, care iau forma stresului, anxietății și angoasei, iar realitatea pesimismului e sumbră, mohorâtă și opacă, și dacă ar intra în osmoză cu optimismul, s-ar genera confuzia, echivocul și incertitudinea, glazurate cu haos, din care spiritul face o tartă din care mușcă cu poftă egotismul.
Când viața atinge apogeul în sens pozitiv, construit din miriade superlative, emoțiile își urcă intensitatea vibrațională în mod progresiv, și pentru a le controla se cere limitarea apogeului.
Când viața atinge genunea, se cere s-o umplem cu substanța sacră a creației, și astfel genunea se transformă într-o suprafață netedă pe care se mișcă superficialitatea.
Nu pot să spun că fericirea nu mi s-a confesat, însă nu are nicio putere asupra eliminării suferinței, doar gândurile mi le-a luminat calin, și doar fericirea paroxistică poate realiza un catharsis în urma căruia suferința este expulzată în pandemoniu, acolo de unde provine.
Nu pot să spun nici că nefericirea m-a ocolit, ea este prezentă, așa cum gândurile sunt prezente tot timpul în mintea compartimentată în categoriile cerebrale ale subconștientului, conștientului și supraconștientului.