Ea era foarte tristă, atît de tristă încît nu mai dădea nume lucrurilor. Nici nume, nici povești despre ceea ce pățiseră sau urmau să pățească toate lucrurile.

Pur și simplu gîndea lumea în sunete muzicale, cifre și forme geometrice, diferite formule chimice. Era mai bine. Nici nu desena în mintea ei, nici nu scria pe tabla neagră a gîndirii, dar uneori cînta fără cuvinte în lumea ei interioară, unde nimeni nu o putea auzi. Restul se petrecea în profunzime, ca într-un ocean unde văzul nu e necesar la mari adîncimi. Credea că purificarea gîndirii o poate proteja de hoții simțurilor ei și de aceia care mînjeau lumea cu vorbe așa-zis poetice. Ei erau altfel. Pentru ei substratul material conta, la fel cum pentru pictori și zugravi contau vopselele și pînza sau pereții. Ei tipăreau cărți multe și ea considera că oricum consumau pădurile lumii ei fără rușine. De cînd hărtia se sintetiza cu ușurință unii inventatori nu înțelegeau deplin ce altceva este tăiat dacă nu sfîntul codru, lăcașul adevărului curat.
Cuvintele erau și ele prea materiale, ba chiar perverse dacă ar fi fost vorbite în minte, ceea ce ea nu făcea, dintr-un instinct de autoapărare fără cusur.

Încerca să cînte în gînd făcînd abstracție de instrument, dar nu reușea. Era cînd vioară sau pian, cînd bîzîit gros al liniilor melodice mai simple. Îi părea rău că nu are o minte îndeajuns de muzicală, dar se bucura că marile orchestre încă o alintau.

Și de ce era tristă? I se părea că un anumit lucru din toată mașinăria timpului omenesc, din marea mașină despre care credea și ea că este ea însăși, ceva acolo dedesubt nu mersese bine. Și plîngea pentru ceilalți, fiindcă mereu îi iubise și visase să le ofere tot mai mult. Ceva tot mai bun și mai frumos. Dar nimeni nu înțelegea, toți credeau că ea era egoistă, precum ei erau în realitate. Se uita de deasupra la cei care mîncau cuvinte și eliminau excremente perfecte, dar nu era niciodată vanitoasă. Ea înțelesese singură, ca orice om singur în epoca lui, cu ce trudă se obține hrana pentru om. Înțelesese de ce netoții își băteau joc de ceea ce unii numesc hrană spirituală. Ea folosise cuvintele cumpătat întreaga tinerețe și era neplăcut că la vîrsta tăcerii toți încă o striveau cu slinul cuvintelor și treceau peste trupul ei (prelungire firească a creierului) cu trenuri de marfă furată tot din cămara ei, fiindcă acum era deja o doamnă de vîrstă mijlocie.

Da, ei nu puteau înțelege. Ea însă se aplecase cu respect în fața maeștrilor spirituali care nu se lăsaseră corupți de febra înnoirii și menținuseră centrul vechi al citadelei cam tot cum fusese de un veac cel puțin, fiindcă ei, ca și ea, cunoșteau că prețul distrugerii era mai mare decît valoarea construcției în timpul prezent. Apoi se scuturase de orice fel de plecăciune respectuoasă fiindcă înțelesese că de fapt nu ei hotărîseră așa. Lucrurile se petreceau de la sine și ei erau prinși în toată mașinăria. Ea nu credea că ea însăși este întreaga mașinărie, dar singurătatea totală o împingea să se vadă pe sine drept una dintre cele mai mari mașini de aceste fel aflate în lume. Cel puțin una foarte mare fiindcă așa sînt toți oamenii foarte singuri, ceea ce e perfect logic. Dar pînă cînd?

Ei nu îi plăcea să moară, dar toți îi spuneau că ea nu are altceva de făcut. Era uneori tristă dar și deplin fericită, fiindcă înțelesese aproape totul și încă iubea totul. Prin frumoasa alcătuire a lumii, în apropierea locuinței sale, veghind peste zona unde ea mergea periodic pentru controlul stării de sănătăte la o policlinică, era o statuie gigant a uni alt fel de Jacquemart, care însă lovește cu ciocanul într-un clopot mort, căzut sub nivelul ciocanului său, care altminteri servea scopului baterii orelor, și implicit tocirii memoriei vii a unui om. Tot așa, de fiecare dată cînd trupul ei prindea puteri și se purifica și el, vecinii o înhățau din nou prin baterea prelungă și ritmică a preșurilor și covoarelor, ca o toacă la o mînăstire de undeva din nordul țării. Toți erau lacomi întru înmulțirea peștilor și întru preschimbarea apei în vin.

În timp ce ea se bucura de simpla ei existență sau de simpla existență a firii (în funcție de timpul probabil), veneau caii mării tropotind peste creierul ei, caii albaștri-roz și înspumați, care galopează neîncălecați vreme de milenii, pînă cînd o altă civilizație se naște din cenușa celei dinainte. Despre aceasta ea nu știa nimic, înțelesese doar că noul testament în cel vechi se ascunde. Deschizînd Biblia în toiul unei ierni geroase, ea a tresărit de fericire cînd a văzut o floare de colț presată, pe care i-o dăruise tatăl ei mai demult, în vremea cînd ea știa că floarea reginei era declarată monument al naturii și ocrotită. Ea îl mustrase pe tatăl ei, dar acum totul era altminteri. Demult nu mai exista nici un lucru pe care ea să nu îl fi iertat.