Noi doi și SUPER LUNA

Era într-o super zi de super noiembrie când împreună cu super soția mea ne-am hotărât să ieșim la o super plimbare cu mașina noastră, o super “Dacia o mie trei sute zece” din mileniul trecut iar seara la întoarcere să fotografiem super luna deoarece peste vreo 30 de ani când va fi iar super lună, noi vom fi super bătrâni și cine știe dacă mai apucăm. Am ieșit din parcarea super populată și ghidați de o super hartă cumpărată de la Super Market la cel mai super mic preț, am pornit pe șoseaua super aglomerată. Un soare cu dinți, super strălucitor, scălda cu lumina lui o super zonă de prin Bran. Nu era super cald afară dar în mașină era super bine. Soția a găsit la aparatul de radio un program de super manele în care super vocea lui Guță mă făcea să dansez la volan. La un moment dat, un super bolid ne-a depășit cu super viteză iar de pe bancheta din spate a bolidului, o super tipă de vreo treisprezece ani ne-a arătat un super deget mijlociu orientat în sus. Soția a fost super afectată dar eu m-am prefăcut că nu am observat și mi-am continuat super călătoria. Deranjat totuși de superioritatea bolidului, am călcat mai tare accelerația și, ca din pământ din iarbă verde, a apărut un polițist care super civilizat m-a salutat cu mâna la caschetă și mi-a cerut actele la control. Știind că nu am depășit viteza cu mai mult decât prevede legea iar bolidul avea mult peste sută, i-am întins polițistului actele în speranța că mi le va înapoia însoțite de un “mulțumesc” și “drum bun”. Da, de unde?! Polițistul a scos un chitanțier și mi-a spus că îmi va trânti o super amendă. Evident că am contestat dar când i-am spus că voi face plângere la superiorii lui, mi-a răspuns că el e superiorul. Am plecat mai departe cu bugetul mai mic în speranța că totul va fi super. Între timp soția a oprit radioul și am continuat în tăcere super excursia noastră. Cum de dimineață nu mâncasem nimic, ne-am hotărât de comun acord să oprim undeva să mâncăm și să bem un suc. N-au trecut nici trei kilometri și un panou super uriaș ne anunța cu super litere de un metru că peste cincisute de metri urmează pensiunea “Super Căprioara”. Am oprit, am parcat, ne-am îndreptat spre salonul super primitor în care nici n-am apucat să deschidem gura că un super ospătar ne-a și bombardat cu întrebările lui amabile, ce dorim să mânăm, să bem, la care masă vrem să ne așezăm etc. etc. În sfârșit, cum salonul era aproape gol, ne-a fost foarte greu să alegem o masă. Când e aglomerat și vezi doar o masă liberă, fugi s-o ocupi și totul ți se pare super. Când salonul e gol, ba că-i prea aproape de ușă, ba că-i la geam și e curent, ba că-i prea aproape de toaletă și acolo super miroase deci, ne-am așezat undeva pe la mijloc. Era super curățenie și liniște iar pe marginea unui ring de dans trona o super căprioară împăiată de ziceai că e gestantă și cu o super blăniță galben maronie dar, ce-i drept, cu vreo cinci dinți lipsă și o ureche roasă probabil de vreun șoricel în super nopțile de iarnă de la munte. Era super mascota pensiunii. După vreo douăzeci de minute, super chelnerul îmbrăcat la patru ace ne-a azvârlit pe masă două super mape pe care scria mare “MENU, Super Căprioara”. Erau îmbrăcare într-o super catifea asemănătoare blăniței cărioarei care ne zâmbea știrbă de pe ringul de dans. Am tot răsfoit noi acele super mape cu super meniuri care mai de care mai greu de citit și pronunțat mai ales că noi, ca buni români, nu prea știm alte limbi. Prețuri super mici erau doar la cartofii prăjiți, salata de varză și apa minerală, în rest nu vă spun. După încă vreo douăzeci de minute reapare “băiatul” spre a ridica super comanda. Ne-a cam luat prin surprindere crezând că întârzie mult mai mult și ne-am cam bâlbâit dar într-un final am comandat câte o super porție de cartofi prăjiți și o salată de varză. De băut vă dați seama că am cerut doar apă minerală. Băiatul a plecat super nemulțumit pentru comanda noastră super subțire. N-au mai trecut mai mult de douăzeci de minute și “băiatul” ne-a pus în față salata de varză urmând să așteptăm cartofii prăjiți. Ceea ce a fost totuși bine prin faptul că salata de varză se putea răci, altfel, dacă aducea cartofii prăjiți întâi și apoi varza…se schimbau lucrurile. Căprioara împăiată avea niște super ochi de sticlă neagră și aveam senzația că mă fixează cu privirea, lucru care mi se mai întâmplase cu patruzeci de ani în urmă când mă mai fixa câte o “căprioară” pe la câte un restaurant. Recunosc faptul că de data asta aveam ceva emoții și simțul vinovăției mai ales că soția a observat că privirile căprioarei împăiate îmi trezeau nostalgii. Dar când era să adorm himnotizat de animalul pădurii, au sosit și super cartofii prăjiți. Lângă farfurii tronau două super șervete de bucătărie în formă de con, fiecare cât o pâlnie de gramofon. Băiatul ne-a spus printre dinți un anemic “poftă bună” și a dispărut. Am încercat să impung un mănunchi de cartofi prăjiți cu furcuțița dar erau atât de super prăjiți încât săreau ca schijele unei grenade defensive din farfurie iar cum foamea mă râcâia la stomac, cu toată rușinea am luat cu măna vreo două astfel de tije super prăjite, le-am băgat în gură și…cranț…cranț…mi s-a rupt proteza dentară pe care dădusem cincizeci de milioane de lei vechi. Ce puteam să mai fac? Mi-am pus-o într-un șrvețel, am băgat-o în buzunar și am așteptat încă douăzeci de minute nota de plată. A venit băiatul, ne-a pus nota într-un super carnețel iar după încă douăzeci de minute, când a revenit, i-am achitat suma de optzeci de lei cu care puteam să cumpărăm cartofi pe toată iarna. I-am dat de fapt o sută sperând să ne dea restul, a dispărut și sunt convins că venea cu restul peste douăzeci de minute dar mânat de unele necesități fiziologice, am încercat să intru la toaletă numai că o super doamnă mică de statură și cu mers de rață, cu găleată și cu mop, mi-a zis să vin peste douăzeci de minite când gată super curățenia. Am renunțat și la primul boschet din șosea am frânat brusc, am intrat în tufă dar nici n-am apucat să fac ceva că un super gardian mă aștepta cu chitanțierul pregătit. Am mai plătit o sută de lei amendă și am pornit spre casă. Cerul se înnourase între timp deci, nici vorbă de super lună iar când am intrat în casă am înjuat academic. “Tu-i super luna mă-sii!” Am avut un somn cu super coșmar.