Cu vreo zece ani în urmă, am editat o carte despre satul natal Cobîlea. Am inclus în ea - ”Cobîlea, izvoare de lumină”, editura Iulian din Chișinău și un ”capitolaș” despre neamul Catargi. Cu timpul, speram eu, o să revin la el, poate, cu noi date, dar...
Ocupat cu alte trebi, (mai mult sau mai puțin importante) am lăsat baltă tema dată și într-o zi cineva mi-a spus: „da știi că în revista ”Moldoveanca” este un articol despre Olga Catargi?”

Nu știu, pentru că... nu citesc această revistă antiunionistă, pură moldovenistă etc., etc. Peste un timp, totuși, din internet am aflat că autorul este Iurie Colesnic și că el pur și simplu a copiat aproape tot ceea ce am scris eu plus unele comentarii de ale dumisale. Vedeți și dumneavoastră, dacă doriți. Eu vă ofer această posibilitate, nu ca să-l acuz de plagiat, ci ca să-i mulțumesc că mi-a amintit de un angajament uitat. (sau dat uitării) - (urmează textul):

”Una dintre cele mai culte femei din Basarabia a fost Olga Catargi (15.III.1850 – 4.IX.1917), cunoscută în epocă ca moșiereasă și ca o generoa­să filantroapă. Ea a fost fiica Stolnicului Nicolae Catargi, care s-a că­sătorit la 1874 cu Ion Catargi, vărul ei primar, absolvent al Colegiului Juridic din Petersburg, în anii 1881 – 1896. Acesta a fost un timp Mareșalul Nobilimii din Basarabia, din 1881 până în 1897.

În familia lor au fost educați doi fii: Mihail (24.VII.1878, Chișinău – 3.II.1958, București, Bellu), filozof și diplomat și Victor (22.XII.1882, Odesa – 22.X.1938, Chișinău, Cimitirul Râșcanu), ofițer și senator în Senatul României.

Deși era mai mult o autodidactă Olga Catargi era o cercetătoare pasionată a istoriei naționale, având la conacul său de la Cobâlnea, jud. Soroca (azi în r-nul Șoldănești) multe artefacte prețioase”. Am reprodus după textul din ”Moldoveanca”.
Mai era acolo și o fotografie sub care era scris: Casa Catargi din Chișinău.
(Ce păcat, zic eu, că nu pot reproduce aici imaginea fotografică cu casa familiei Catargi din Chișinău!).

”Casa ei din Chișinău (azi pe str. Columna, 106), i-a găzduit pe împăratul Alexandru II, marele duce Nikolai Nikolaevici, personalități ale vieții poli­tice și culturale ale vieții politice și culturale din Principatele Române, printre care George Filipescu, mareșal al Curții Regale, generalul George Catargi, Catinca Ghika (născută Balș), cărturarul Radu Rosetti, Gheorghe Ghibănescu, ș.a. Aflându-se la Bucureștiori Sinaia era de fiecare dată primită de prietena ei, Regina Elisabeta, care în literatură e cunoscută sub numele de Carmen Sylva. Istoricul Gheorghe Bezviconi care s-a ocupat de moștenirea culturală a acestei familii mărturisește că la cona­cul din Cobâlnea se afla una din cele mai frumoa­se biblioteci ale Basarabiei de altădată, precum și o prețioasă arhivă familială, care a fost studiată de Gheorghe Ghibănescu și parțial publicată în 1914 la Iași.

Olga Catargi a ctitorit câteva biserici, era epitrop de onoare al multor instituții de învățământ și fi­lantropice, a intervenit pentru introducerea învăță­mântului în limba română. O mărturie în acest sens o găsim la scriitorul sorocean Dimitrie Iov: „Un mare moldovan era boerul Ion Catargi delà Cobâlnea, (Soroca.) Avea cel mai însemnat grad la curtea din Petersburg, era „sfătuitorul intim al ța­rului», în afară c-a fost ales, în mai multe rânduri, mareșalul nobilimei basarabene. In palatul delà Cobâlnea să vorbia numai moldovenește. In odăi nenumerate avea rafturi cu cărți rare, după valoarea de astăzi, întreceau suma de 12 milioane lei. Soția lui Ion Catărgi Olga, era o mare naționalistă și o mare fi­lantroapă. Purta corespondență cu Regina Elisabeta — poeta Carman Sylva — și avea un portret al ei în ulei, în mărime naturală. Olga Catărgi păstra legături strânse cu vechiul Regat, căci o întâlnim la 1913 comunicând Academiei Române un hrisov de pe vremea lui Ștefan cel Mare, datat la Suceavala 2 Octombrie 1487.”

Apropo, menționez eu. Familia Catargi a avut încă o casă, mai puțin spațioasă și la Cobîlea. În revista ”Din trecutul nostru” într-un articol de Gh. Bezvikonîi sunt date câteva fotografii de epocă, casa familiei Catargi din Cobîlea, biserica ctitorită de Nicolae Catargi, clopotnița...
(Despre ele pomenitul autor Iurie Colesnic nu suflă nici un cuvințel).
”Aflând Olgă Catărgi, acum 25 de ani, că-n satul Cotiujenii Mari se află un învățător, Ilarion Calistru, care în­vață elevii să spună fabulele lui Donici și se cânte românește „Tatăl Nostru” și „Sfinte Dumnezeule”, a intervenit la primul Ministru Stolypin și l-a mutat la Cobâlnea să-nvețe și pe alți copii moldovenește. Se vede de aici câtă dragoste avea pentru limba românească și, mai ales, câtă pu­tere avea la conducătorii țării. Într-adevăr, vrednică urmașă a boerilor din trecut. Faptele ei amintesc pe Constantin Vodă-Mavrocordat, care, primind de la Vel-Căpitanul de Soroca Iliaș o scrisoare în greceș­te, i-a trimis răspunsul: „…pentru ce ni scrii grecește să-ți dăm noi logofăt să scrie românește? Sâ-ți cauți logofețelul să-mi scrii românește. Să nu-mi mai scrii grecește». („Boieri moldoveni de peste Prut” // Viața Basarabiei, 1932, nr.12).

Posteritatea i-a cinstit numele după Unirea din 27 martie 1918, căminul cultural de la Cobâlnea s-a numit Olga Catargi. Și tot ea figurează în romanul În preajma revoluției de C. Stere sub numele Paulina Andreevna Cazara.„
Eu vreau să scriu un roman despre neamul Catargi, și dacă nu-l scriu, să nu-mi ziceți mie Valerian Ciobanu!
Cu această frază, cu aceste cuvinte, vreau să închei aceste reflecții de jurnal, din ziua de 26 august, anul 2016. Și vă propun un fragment din romanul pe care preconizez să-l termin de scris.
În cele ce urmează vă propun fragmentul de început cu tabloul personajelor principale:

Nicolae Catargi, moșier, nobil basarabean. După ce a decedat în împrejurări necunoscute, s-a reîntors la viață ca cerb, apoi ca motan, ca...
Unul dintre naratorii acestei cărți.
Olga Catargi, fiica moșierului și ea tot moșieriță, cucoană nobilă, care de asemenea este unul dintre naratorii cărții.
Victor Catargi, ultimul urmaș modest al neamului de nobili din familia Catargi care s-a stins din viață în anul 1936.

Simion Murafa, originar din satul Cotiujenii Mari, redactorul ziarului ”Cuvântul Moldovenesc”, prieten de condei cu Alexie Mateevici, luptător înflăcărat pentru dezrobirea națională, care a fost omorât în împrejurări vitrege. După ce a decedat s-a reîntors la viață ca taur, câine.....
Încă unul dintre naratorii cărții.

Personaje secundare:
Ilarion Calistru, învățătorul adus din Cotiujenii Mari la Cobâlea de către doamna Olga Catargi.
Vasile Vieri, un țăran care a dorit să gospodărească în mod individual, dar s-a speriat și a cedat.
Agripina, Grigore, Ruța, evreuca Bronea Aronovna și alții care s-au născut în comuna Cobâlea din România Mare, însă au fost nevoiți după 1940 să cunoască viața din Uniunea Sovietică, pentru că meleagul lor a fost din nou răpit de țara, care s-a mai întins peste Patria lor după anul 1812.

PRIMA parte.

Partea frumoasă a poveștii mele începe în anii de glorie ai lui Manuc în fața Împăratului Roșu de la Răsărit. În timp de mai bine de trei-patru ani în satele din aproppierea Nistrului și pe undeva în Muntenia sau în Oltenia circulau câteva fabulații despre niște catâri. N-a fost vorba despre corciturile dintre iepe și măgari, ci despre o viță de oameni, pe care prostălani satelor i-a poreclit catâri vii. Așa cum numele de familie în acele sate nu era la mare cinste, porecla circula din gură în gură și ea era semnul de identificare al fiecărui om. Bunăoară, dacă luăm cât de cât în ordine alfabetică porecliții printre primii erau: Armașii, Arnăuții, urmați de Berneveci, Boibătrâni și de câte un Busuioc, o Căpățână, Coaiemari. Printre aceste porecle-nume erau și vreo duzină de Ciobani, Coțofene, Turtădulce, Lapteacru, Laptedulce. Ultimile porecle, pare-se, sunau așa: Țap, Țeapăn, Vârcolac și Vier.
De unde s-au luat Catargii vii, ortografiați cu timpul Catargi și chiar Catargiu, nimeni nu-și punea problema dată și nici nu-și bătea capul cu una ca asta. Se știa doar că neamul lor era unul dintre cele înstărite, și că aveau bani și diferite afaceri în tot ținutul dintre Nistru și Prut și nu numai. Ce mai vorbă, era vechea familie de nobili din Basarabia și România!
Atunci când am descălecat la Cotul Nistrului, într-o vale pitorească, în care sta pitulit satul dat, n-am prea observat case din piatră, deși la Vadul Rașcov era piatră de ajuns și de rămas. Și nu era la mare depărtare. Între Cot și localitatea numită erau Climăuții de Jos și o pădure deasă, prin care șerpuia pârăul Cușmirca cu niște cotituri mai impresionante și cu trei cascade, între care sta o moară de apă, pietrele căreia măcinau grâu încă din Evul Mediu. De pe un deal nu prea mare se deschidea în fața ochilor o panoramă largă peste râul Nistru. În depărtare se zăreau vetrele a cel puțin două sate: Podoima și Podoimița. Însă eu mă interesam de satele basarabene și de viitoarele mele moșii, pe care le voi avea în stăpânire.
Numele meu, Nicolae Catargi insufla respect. El chiar avea un fel de mister în inimile țăranilor de prin partea locului, care se îndeletniceau cu oeritul, vităritul, adică creșterea cailor și a animalelor mari cornute, cum le mai spuneau în diferite timpuri.
Am avut totuși o perioadă în care unii mă luau în zemlefea din cauza numelui de familie. Unii asociau numele meu cu cel al catârilor, mai ales, al catârilor vii, buni de treabă, chiar dacă cedau în multe privințe renumitei rase de cai de prin părțile locului. Degrabă însă sau obișnuit cu numele meu de famlilie Catargi și mă numeau și Catargiu și nu mai era nicio problemă. Ba nu. Era una cu vechile fabulații. Însă eu toate fabulațiile lor nu le-am luat în seamă. Nu prea aveam timp să mă uit și să-i ascult pe toți tontălăii și analfabeții satului, care habar n-aveau că satele lor, încă de la mijlocul secolului al XVII–lea trecură în proprietatea neamului meu boieresc. De atunci Cobâlele au fost administrate și stăpânite de neamul Catargienilor până aproape de mijlocul secolului XX.
Catargienii au jucat un rol însemnat în viața obștească a întregii Basarabii de după 1812. Iar eu, fiind născut în anul 1830 am trăit doar cincizeci și patru de ani în secolul zbuciumat și nefericit pentru o mare parte din compatrioții mei. Studiile mele cele mai serioase le-am făcut la Leipzig. M-am întors din Germania în Basarabia, obținând rangul boieresc de stolnic. Aveam un conac boieresc la Cobâlea întemeiat de neamurile mele în anul 1799 și alt conac, mult mai mare, îl aveam la Chișinău. Deși eram boier cu studii în străinătate, îmi plăcea atmosfera care domina la țară, adică în satele basarabene. Încercam în suflet să compun un poem dedicat locului de mai la deal și de mai la vale de Valea Rece, unde nici un muscal nu trece, ci doar un lipovan. Acolo între ponoare și păduri se aflau ogoarele mele, unii ziceau la Flămânda, alții la Rediul Mare. Poate aveau dreptate, fiindcă erau câteva păduri; unele îmbătrânite, altele în floarea vieții. Iar satele mele, dragele mele stăteau așezate unul după altul pe malul unui pârău și aveau acelaș nume topic; Cobâlele, și aproape că nu se deosebeau unul de altul. Totuși trebuie să fac o mică precizare. Era Cobâlea din Jos și Cobâlea din Sus. Le mai spuneau Cobâlea Veche și Cobâlea Nouă. Cea care era numită Nouă sau de Sus era mai aproape de pădurea cea deasă care ținea până la Cuhureștii de Sus. Era Cobâlea sau Cobâlele care nici într-un caz nu trebue să fie confundate cu Cobâlca sau cu alt nume onomastic, care amintea în altă limbă despre iapa, care este tot un animal domestic dătător de viață unor întregi herghelii de cai. Prin apropiere se găsea sătucul Bursuc, dar el era mai aproape de Nistru. În acest loc urma să-mi duc o parte din viață cu familia mea. Dar ce fel de trai, ce fel de familie nobilă, fără de o biserică? Ziceam deseori eu și mai ales, cei mai bătrâni oameni care mă întâlneau lângă un stejar și mai bătrân, care era rămuros și gros. Se povesteau diferite legende care nu păreau să fie fabulații fără de vreun sens și fără vreun temei. O legendă povestește despre stejarul de la Cobâlea, invocând faptul că domnitorul Moldovei Ștefan cel Mare a avut în apropierea satului o luptă grea cu tătarii, pe care i-a învins alungându-i din țară, apoi s-a odihnit cu oștenii la umbra acestui stejar. Conform datinii de pe acele vremuri, după fiecare bătălie, încununată de succes, se ridica o biserică sau o mănăstire. Ștefan – Vodă din modestie a înălțat o bisericuță de lemn la marginea satului, lângă stejar. Iar stejarului, adică arborelui respectiv din specia de stejari pedunculați – Quercus robur i se spune stejarul lui Ștefan cel Mare. Ei, dar prea mult v-am descris locurile în care am lăsat și eu niște urme pe pământ. Deși, pe cuvântul meu de onoare, se merită să spun și mai mult. Pentru că de la 1650 până la 1914 Cobâlea a stat neântrerupt în stăpânirea neamului Catargi, având următorii stăpâni: Gheorghe Catargi, vornic – 1680, Apostol Catargi, postelnic – 1710, Patrașco Catargi, pitar – 1750, Ion Catargi, stolnic – 1770, Petrache Catargi, paharnic – 1800, alt Gheorghe Catargi – 1860, Ion Catargi – 1896...
Povestea mea începe din anul 1830 și se termină în 1882 iar anul dat începe povestea fiului meu Victor Catargi și se termină în 1936. Ca om am construit o biserică din piatră la Cobâlea și încă ce biserică! Am vrut să fie una ca din Gura Humorului, ca biserica Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Voroneț, dar una este să dorești ceva și alta e să poți face. Am făcut totuși tot ce mi-a fost în puterile mele. Trecerea bisericilor din spațiul Pruto-Nistrean de sub jurisdicția bisericească a Țării Moldova sub cea a Sfântului Sinod din Petersburg, atunci capitala Imperiului Rus, s-a făcut cu încălcarera vădită a canoanelor. Bisericile din multe sate au o arhitectură străină spiritului și tradițiilor locurilor din Moldova. Eu am vrut să mă țin de tradiție, după cum am mai spus, însă am respectat numai forma bisericiilor moldovenești de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Edificiul ei a fost început încă până la nașterea mea de prin 1820 cu bolovani de piatră cu tencuială de nisip, cu var stins amestecat cu albuș de ou, lână și pene de pasăre. Grosimea pereților ei fiind de 1,5 metri, iar înălțimea – de mai bine de 12 metri. La început a fost acoperită cu stuf. Eu am zis să-i fie înlocuit acoperișul cu șindrilă. Iar peste o jumătate de veac, da poate și peste mai mult timp ea a fost acoperită cu tablă de zinc. De, progresul tehnic se aplica acolo, unde se vede mai bine. Și toți care vin la biserica cu hramul ”Schimbarea la Față” se convingeau că prin ea, lângă stejarul lui Ștefan cel Mare, toate amintesc de pașii pierduți al Marelui Voievod. Discurile din ceramică care înfrumuțesează cornișa, confirmă prezența spiritului lui Ștefan cel Mare, deoarece asemenea discuri se puneau numai în timpul domniei glorioase a celui mai viteaz voievod al Țării Moldova.
Am făcut bine, dar am ajuns rău. Timp de mai bine de un an răbdasem pe lumea cealaltă niște chinuri îngrozitoare. Și nici nu puteam să înțeleg câți draci cu tot cu șefii lor există. Răul infernal este nemărginit. Auzisem de Satana, Scaraoțchi, Căpetenia Demonilor. Dar nu-mi imaginam că există Înșelătorul Universului pe Veci, Regele Gol și Fudul, Demonul Urgiei și un oarecare Rege Yama al unui popor numeros de la Răsăritul depărtat. Am ajuns nici nu știu prin ce împrejurări să mă chinuie dracii regelui Yama. De la primele clipe m-am revoltat. Vocea mea – tragică, înălțătoare, cu totul dezolantă – răsuna în fiecare ungher din sala de audiențe a regelui iadului. Însă nici unul dintre draci nu înțelegea nici o boabă. În ce limbă vorbești? În română dracilor, am țipat eu într-o clipă de groază și mai pot să vă înjur cu toată ardoarea în limba rusă. Iar dacă vreți, vă spun ceva și în germană.
- O, el știe limba rusă! Este din imperiul răului de mai la nord de ținuturile noastre, a excalamat un drăcușor.
Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăția și să mă recunosc un om înfrânt, au întrebuințat cele mai parșive cazne ale iadului. M-au aruncat și în cazanul cu ulei clocotit. Când încercam să ies din cazan, mă împingeau cu niște bețe înapoi în uleiul clocotit, prăjindu-mă ca pe un pui vreme de nu știu câte ore, fiindcă fiecare minută îmi părea cât o zi înteagă. Prăjit din toate părțile m-au uscat, apoi m-au dus pe treptele care duceau spre sala de audiențe a Tartorului. Când am ajuns în fața lui Sarsailă dracii au îngenunchiat și i-au raportat: ”Mărite rege Yama, noi l-am prăjit și l-am adus aici. Da el continuă să afirme că nu are nici o vină și nu cunoaște limba noastră. Zice că poate să vorbească în română și în rusă. E un intrus nimerit întâmplător în regatul nostru al întunericului de la Răsărit.”
Am auzit cum din sala înaltă-înaltă a Tartorului vine spre mine o întrebare în zeflemea:
- Catargi din Carpați, mai faci și tu tărăboi în țară la noi?
- Unde sunt, mă rog să-mi spune-ți, am încercat eu să ripostez.
- Îl auziți. Încă unul din neamul lor, al intrușilor. A fost tare demult unul cu numele Milescu Spătaru, pare-se tot Nicolae și acum tu ai nimerit prin locurile descoperite de el, numai că nu la lumină, printre oameni, ci în Infern!
În acea clipă am șovăit puțin. Nu știeam ce să spun. Zăceam rumenit în fața unui Drac Împelițat de altă culoare, din alt capăt al infernului. Dacă mă supun în fața lui, înseamnă ca am îndurat totul degeaba! Dacă mă țin în continuare de Credința mea, de originea mea, înseamnă că voi fi chinuit în continuare. După câte înțeleg eu, cine nimerește aici nu prea are scăpare. Au să mă judece după legile lor. Un val de mânie mi s-a ridicat în inima mea. Fie ce-o fi, mi-am zis, dacă m-ar măcina până mă fac praf și pulbere, parf să fiu, că după moarte...
- Te mai consideri un nedreptățin?
- E o nedreptate! Eu, Nicoale Catargi, în lumea oamenilor timp de mai bine de jumătate de veac cât am trăit, am făcut numai fapte bune. Am studiat filosofie în Germania, am ctitorit o biserică în satul Cobâlea, am fost un om nobil ca tot neamul meu...
- Nedreptatea este că tu n-ai idee de filosofia poporului chinez, că nu ne cunoști regulile și legile noatre după care vei fi judecat.
- Dar pentru ce?
- Pentru ca să-ți vină mintea în cap de bou sau cap de cal. Tu l-ai slujit pe țarul/regele rus, recunoaște!
- Recunosc.
Îl auziți? Mușteriul nostru recunoaște, a strigat Tartorul.
După ce Basarabia și nu numai ea, ci și o parte din nordul Bucovinei, au fost smulse cu forța armei și cu șiretenia lui Manuc, un personaj odios de odinioară, care i-a trădat pe turci și ne-a vândut o jumătate din Principat sau țară Imperiului Rus, multă lume bună s-a văzut nevoită să-l slujească pe țar. Ba chiar și să facă afaceri cu el; comerț, servicii prestate în domeniul științei, în armată etc. Nu neg că unul ca Dimitrie Cantemir și fiul său i-a fost ca slugă apropiată Țarului Rus. Au mai fost și alții: Nicolae Milescu Spătaru, unul cu numele de familie Putină, pe toți nu pot să-i numesc acum. Am avut și din neamul meu un boier moldovean Ion Catargi care a fost ”sfătuitorul intim al Țarului” la Petersburg. El fusese ales, în numărate rânduri, mareșal al nobilimii basarabene. Iar un alt Catargi, Barbu Catargi, care a fost și prim ministru al României a fost asasinat în timpul când se deplasa într-o trăsură cu cai. Un spion rus, sau o coadă de topor din rândurile mojicilor l-a împușcat dintr-un revolver. Da el, ca și Ion Catargi, era un mare patriot! La conacul de la Cobâlea se vorbea numai moldovenește, adică românește. În odăi avea nenumărate rafturi cu cărți rare și scumpe. Soția lui Ion Catargi, Olga a fost și ea o mare naționalistă și o mare filantroapă.
Am făcut o pauză, apoi am continuat, fiindcă toți dracii din Infern mă acultau și nu-mi mai puneau întrebări. În anul 1884 din câte știu eu partidul care l-a ales pe domnul Ion Catargi mareșal al nobilimii basarabene mai târziu a fuzionat cu alt pertid al lui Krupenski, care era și el apropiat țarului rus. Iar eu, Nicolae Catargi, ctitorul bisericii de piatră de lângă stejarul lui Ștefan cel Mare am vrut să fac biserica să fie o bijuterie ca cea de la Voroneț, însă mi-au încurcat preoții, preoțimea rusă, care-și băga laba în oala noastră cu miere de albine. După aceste cuvinte am observat că dracii vor să bată din palme. Probabil le-a plăcut ultima mea frază rostită, dar Satana cea mare s-a uitat la dânșii și ei s-au potolit. Tălmaciul mi-a tradus încă o întrebare, mai degrabă o sugestie să vorbesc și despre neamurile mele de la Cobâlea. Și eu am zis: ”O rudă mai îndepărtată a mea – Ienache Catargi care a trăit între anii 1614 -1629 a lăsat și el destule fapte demne de venerație. Îmi este greu să enumăr toate faptele frumoase ale neamului meu de la 1600 până încoace în secolul meu. Mă simt sleit de puteri. Drăcușorii matale alteță m-au prăjit prea tare în cazanul cu ulei. Unele mărturisiri există și în arhivile cele vechi, împrăștiate și acestea pe la Petersburg, Moscova și în alte orașe, numai nu în arhivele din orașele noastre. Din câte am reușit să aflu, un Ctargi a fost între anii 1624 pârcălab în Moldova și vornic mai apoi spre bătrânețe. În 1772-1773 când satul meu, Cobâlea se afla în stăpânirea lui Constantin Catargi localitatea întrunea vreo 80 de gospodării cu o populație de circa 400 de suflete, adică de 400 de persoane. Satul era mai mic decât în anii mei de stăpânire, când le-am dat voie țăranilor să crească fructe și legume și să le comercializeze peste tot unde pot. Un gospodar bun a ajuns cu vinul lui produs la Cobâlea până la munții Altai și a vrut să intre în Mongolia, dar un tigru, cică i-a barat calea și l-a sfâșiat.
- Te-ai lăudat bine până acum, bravo fost boier Catargi!
- Să trăiți Întunecimea Voastră, am zis în mod aproape inconștient.
- Știu Catargi că ești nedreptățit. În lumea voastră voi a-ți fost nedreptățiți și judecați după legile imperiului Rus, iar acum vei fi judecat după legile noastre.
Un drac a făcut o remarcă, rămasă neobservată. El a zis că la mijloc este vreo greșeală. În locul meu trebuia să fie la judecată Barbu Catargi, da nu eu, Nicolae, însă vorba lui n-a fost luată în considerație.
Vedeam cum fața mare și uleioasă a regelui Yama, că așa își spunea, apar cute noi și noi. El se încrețea fără întrerupere. Judecătorii care-l asistau și stăteau lângă el își fereau privirile, neândrăznind să le încrucișeze cu mine, un parvenit, un străin nimerit dintr-o greșeală acolo. Eram un duh nedreptățit și încă nu la mine în țară, ci aproape la capătul lumii. Ba și mai rău. În lumea care nu este creștină. Și aveau să mă judece după legile necreștine, adică după legile buddiste. Regele Yama a schimbat totuși câteva vorbe cu judecătorii lui în limba pe care eu n-o înțelegeam. Iar după aceea a spus ceva, sunând într-un gong. Și imediat și-a făcut apariția un tălmaci.
- Este de-ajuns, nobile Nicoale Catargi, știm că ai fost nedreptățit. Cu toate acestea ai reușit să te afirmi în societatea voastră și sub ruși. Avem de gând să te grațiem. Nu te vom chinui mult. În câteva clipe te vei întoarce la viață!
Am răsuflat ușurat. Nu bănuiam încă ce mă așteaptă. Peste mine a pogorât marea bucurie, asemenea unui talaz de apă, apoi asemenea unei pietre grele de moară, care aproape mi-a făcut bucățele tot trupul. Nu era mult până deveneam cenușă. În clipa aceea am observat că este aruncat un fel de hrisov, inscripție regală a celui mai mare din infern. Tălmaciul a rostit: ”Capul-de bou și Chipul-de-cal te va duce înapoi!”
Regele Yama s-a retras din sală urmat de judecători. Iar doi draci cu o haină portocalie și cu cingătoare de culoarea mandarinei s-au apropiat de mine. M-au înșfăcat și m-au săltat în sus. N-am reușit să întreb ceva, când m-am trezit într-o sală mare cu stalactite. Parcă eram într-o peșteră sau, poate, în altă parte...
- Bea acest ceai, mi-a ordonat unul.
M-am prefăcut că n-am înțeles. Atunci al doilea drac a luat bolul și l-a dus la gura lui. Am înțeles că vrea să mă otrăvească și i-am explicat că, conform legilor noastre, se cuvine ca stăpânul să bea primul din el.
Dracul nu s-a împotrivit. A dus bolul la gură și a început a sorbi din el. Urma să beau după dânsul. Însă mi s-a făcut greață. Nu, nu, pot. Pare-se că m-a înțeles și a dat a lehamite din mână. În țara ta vei fi...
N-am înțeles bine ce a spus, sau ce a vrut să spună. În continuare, am urcat într-un avion. Straniu, că pe atunci eu încă nu văzusem avioane, dar în Regatul lui Yama s-a găsit și avion, și ascensor și multe altele. Am zburat peste munți nu prea înalți, peste păduri nemărginite, peste râuri largi și un lac, pare-se Baikal. A continuat zborul peste alt lac mare, căruia îi spuneau Marea Caspică, peste stepe și diferite râuri până când ne-am apropiat de munții Carpați. Lângă vârful muntelui Ceahlău avionul s-a întors, a viart la dreapta apoi la stânga și într-o clipă dracii m-au aruncat din avion. Am crezut că s-a zis cu mine, dar am simțit că ating cu picioarele mele pământurile natale, bine cunoscute, unde fiecare fir de iarbă, fiecare copac îmi erau dragi și scumpe. Am urmat pe un drum de pădure care mi se părea foarte cunoscut. Totul în jur era splendid: aerul curat și proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului și în copacii cei bătrîni, niște iepuri alergau în fața mea fără să le fie frică. Am săgetat cu privirea și am văzut un lac. Era lacul cu nuferi din pădure. Îmi venea să spun o poezie ca și poetul care alerga pe malurile lui. Deodată am privit în apă și am rămas uimit. Vedeam chipul unui căprior. M-am uitat de jur împrejur. Nu era nici o vietate decât câteva broaște ori broscoi care orăcăiau cât le este gura de mare. Dracul cel mare m-a transformat în cerb. Ba încă nu. Sunt abia un căprior tânăr! Iată toată filosofia lor. Sunt nevoit să parcurg un șir de reîncarnări potrivit învățăturilor budiste. La început văd că sunt cerb. Bine că nu-s măgar, taur, porc, câine sau maimuță. Se vede că Diavolul a făcut pentru mine o excepție, reîncarnându-mă într-un animal mai pe aproape de fauna noastră. Am renăscut! Am închis ochii apoi i-am deschis și am văzut că stau deja culcat lângă bucile unei căprioare. O, cerule! Cui i-ar fi trecut prin minte că Nicolae Catargi, un stimat domn, plin de gânduri bune și înalte, nobile, cu multă știință de carte se v-a transforma cândva într-un căprior cu copite și cu bot rozaliu? Da iată că și asta se poate! La judecata din Infern, la care am fost, nu m-am dezis de credință și de neamul Catargi și iată-mă acum sunt lăsat să cunosc o viață nouă cu o posibilă tragedie – moartea căprioarei, apoi și cu alte surprize nedorite de ale viețuitoarelor pădurii. A fugit pământul de sub piciorul omului Catargi, dar nu și de sub picioarele cerbului!
Capitolul 2.
Ca printr-o minune Nicolae Catargi, după moartea fizică, se trezește într-o pădure din Carpați. Încă nu știe ce-l așteaptă. Va fi un pui de cerb,/pui orfan,/găsit sub cetini./sub mestecini sau sub brad.
- M-am transformat într-un pui de cerb?
- Așa este domnul Nicolae. Cine ai fost și cine ești?
M-am gândit: bine măcar că n-am devenit un măgăruș ca în romanul lui Mo Yan, ca cineva să-mi zică: ”Măgăruș drăgălaș, pui drag ce ești, când o să crești mare ce bine o să-mi arăți, ia uite ce ochi mari, ia uite-i albaștri și umezi, și ce urechiușe, pufoase-pufoase...” Al cui fiu eram eu? Al unei căprioare pe care am văzut-o stând sub un brad și fremătând din tot corpul: mama mea? O căprioară? Mânat de furie și neastâmpăr m-am ridicat pe patru picioare parcă eram un mic taburet de lemn cu picioarele prea subțiri. Stăteam în picioare în soarele unei diminețe pe care un poet, care avea ceva de miel în el și de ied, și de mânz, într-o primăvară s-a născut pe o pagiște verde. Poetul despre care scriitorul Geo Bogza avea să-l cararcterizeze cum că a fost autorul poemului ”Moartea căprioarei”, s-a născut pe 2 decembrie 1935 etc. La moartea lui pe 28 deceembrie 1956 Geo Bogza îl va compara cu un ied pe care îți vine să-l mângâi și să-l iei în brațe și să săruți botul moale și umed în care se adună și e palpabil misterul materiei însuflețite al universului uriaș și totodată bătrân. Epitetul mi se potrivea și mie de minune. Eu tot eram la fel de gingaș și fragil și lipsit de putere. Aveam ceva din firul de iarbă; simplu și fără de teamă. Eram un pui de cerb, dar nu un om, deși am fost om și eu la fel de fermecător în copilărie și gingaș, și năzdrăvan ca un vițeluș în care mai stăruia mirosul de lapte.
Prima întrebare pe care mi-o puneam era unde sunt, în ce parte a lumii și a țării. Dar nu puteam să găsesc răspunsul în pădure. Abia mai târziu, am aflat că locurile unde mă renăscusem, ca pui de cerb, sunt și ale lui Nicolae Labiș, poetul născut mult mai târziu, adică în anul 1935 în Poiana Mărului, raionul Fălticeni, județul Suceava. El va scrie un poem cutremurător: ”Moartea căprioarei” pe care a vrut să-l scrie și Nichita Stănescu, alt mare poet, care va mărturisi că Nicolae Labiș ”fusese îndrăgostit de femeia pe care eu tot o iubeam”. Am aflat toate acestea mult mai târziu, când, totuși, m-am reâncarnat ca om, dar asta deja în secolul cuceririi cosmosului și a tehnologiilor informaționale. Dar la început am fost doar un cerb. Să fi avut șansa să fiu unul năzdrăvan? Sau eram pur și simplu un animal sălbatic cu memoria omenească neștearsă și păstrată încă intactă și în corpul de jivină a pădurii?!
Deși eram departe de Cobâlile mele, de conacul meu din satul cu un stejar multisecular, totuși, nimerisem în Moldova. În acea parte a ei, care n-a fost răpită și inclusă în componența Imperiului Rus. Mai dificil mi-a fost să determin în ce timp m-au ”transportat” dracii din Infernul guvernat de regele Yama. Mă aflam cufundat în mine la mare adâncime. Eram parcă pe lumea asta ca animal și în acealaș timp ca om, fiindcă eu am refuzat să beau ceaiul uitării și al spălării pe creier. Îmi părea că în curând un soldat mă va aduce din pădure. Pentru că eram un pui de cerb. În orice clipă putea să se producă o tragedie, mama mea căprioara, să fie răpusă de gloanțele unui vânător sau să fie sfâșiată de niște lupi flămânzi și eu să rămân singur în pădure, un cerb orfan. Auzeam aevea un catren: ”Mare-mare ai să crești/ cu copitele cerbești/ și cu coarne bourești:/prin păduri ne vom întrece,/ vom fugi prin iarba rece,/ Prin răcoarea de izvoare,/ Sub sărutul cald de soare,/Prin apa vâlceleleor,/ Sub sărutul stelelor...”
Am să inspectez teritoriul, mi-a venit primul gând. O voi face cu mare atenție, fără a produce zgomot. Mă foi furișa ca gândul și voi vedea ce primejdii sunt prin apropiere și ce vietăți locuiesc prin preajmă. Nu cumva cineva stă ascuns și mă pândește. Am făcut câțiva pași în dreapta, apoi în stânga, m-am întors în jur cu vreo sută optzeci de grade. Nici o suflare! Doar vântul adia ușor și legăna arborii înalți și pe cei mai mici, dar pentru mine ei erau tot mari. Am găsit în cale o cărare. Am mirosit urmele, am adulmecat, dar nimic nu-mi era clar. Simțind bine pământul sub cele patru picioare unde am luat-o la fugă pe cărare și fuga și fuga. Apoi m-am oprit brusc. Am privit cu atenție sporită în jur. Nu vedeam nici un pericol care să mă amenințe. Dar deodată am auzit un lătrat de câine și un cântat de cocoș îngânfat. M-am speriat și în loc să fug în partea opusă eu am început să gonesc pe cărare tot înainte. Într-un luminiș am zărit ceva care semăna cu o casă. Am privit înapoi și mi-am dat seam că am greșit direcția și era deja prea târziu să mă întorc. Din spate mi-a ieșit un câine ciobănesc care mă urmărea dar nu se apropia de mine și nici nu mă ataca. Pur și simplu mă urmărea. Când am vrut să sar ca o săgeată în stânga, el a sărit mai iute tot în stânga, când am încercat în dreapta, el la fel și mi-a tăiat calea. Nu se rânjea la mine, nu-și arăta colții, ci doar mă țintea cu ochii lui mari, blânzi de altfel și mult grăitori. Ah, de-aș fi putut să citesc în ochii lui! Am auzit apoi o voce de om. Câinele era stigat: ”Haiduc, mai încet, fii atent, e doar un pui de cerb!” Când m-am uitat am văzut fața unui băiat. A fost prima față omenească pe care am întâlnit-o de când eram pui de cerb.
- Nu te teme pui de cerb, nu teme, eu sunt fiul pădurarului și vreau să te protejez. Nu-ți fac nici un rău.
Am vrut să răspund, însă din gura mea în loc de cuvinte, a ieșit un behăit slăbuț. Am încremeneit pentru o clipă și nu știeam ce să fac. Iar câinele în clipa dată a sărit asupra mea și m-a acoperit cu labele lui din față. Nu mi-a făcut nimic, numai m-a ținut ca să nu fug. Copilul, că băiatul era încă un copil de doisprezece ani, a venit și m-a luat în brațe din îmbrățișarea câinelui. O să creștem împreună, și sub soare și sub lună, a îngânat el o vorbă, care mi-a plăcut. M-a dus în casa pădurarului și m-a pus pe un covoraș mic. Apoi a căutat un lighian, l-a umplut cu apă și s-a apropiat de mine. Mi-a făcut prima scăldătură, care mi-a plăcut. S-a purtat cu mine ca cu un copilaș nou născut. Poate avea el vreo experiență, cine știe. Înțelegeam că băiatul este fermecat de mine. Mă privea ca pe o bijuterie vie foarte-foarte prețioasă. Și lui Haiduc i-a dat un boț mare de mămăligă îmnuiat în smântână ca recompensă pentru că l-a ajutat să mă captureze în apropierea casei. După cum se știe viața bate nemilos orice poveste. După câteva ore de stat la călduț în casa pădurarului, am simțit că mii foame. Am slobozit pe gât câteva sunete de disperare pe care băiatul nu le-a înțeles. Deși încă nu mă împăcasem să fiu pui de cerb, de corpul de căprior n-aveam cum să mă lepăd și nici ca om nu puteam să vorbesc. Sufletul nedreptățit al lui Nicolae Catargi alerga în toate părțile prin trupul de pui de cerb. Oscilam între om și animal, conștiința de pui de cerb și amintirile de om se amestecau laolaltă, și deși vroiam să le separ, rezultatul tot una era nul. Am aștepat așa vreo câteva ore până s-au întors în casă toți locatarii ei: tatăl băiatului, soția și două fete: Margareta și Dorina, surorile lui Nicolae. Ca să vezi! Băiatul care m-a adus în casa ceea din pădure se numea Nicolae, iar eu eram un sărman căprior plăpând și înfomatat, sleit de puteri încât ochii abia-abia de se țineau să nu se închidă.
- Vai, a zis Dorina, avem în casă o căprioară mică-mică.
- Nu este căprioară, e pui de cerb, o corectă cealaltă fată.
- Da unde-i mămica ei? Întrebă Dorina. Băiatul nu reușea să le explice cum a ieșit dimineața în pădure...
Cum a mers cât a mers pe cărare și a observat un pui de căprioară. Probabil s-a rătăcit micuțul sau a rămas orfan. Ar fi bine să mergem să o căutăm pe mama lui, a exclamat Nicolae. Tatăl care, probabil, nu era un pădurar oarecare, ci șef al unei brigăzi de silvicultori l-a ascultat pe fiul său, apoi a luat repede o decizie. El și cu fiul ajutat de sora mai mare vor pleca imediat în căutare, i-ar fiica mai mică împreună cu mama lor rămân să hrănească puiul găsit cu lapte de capră. ”Voi rămâne-ți aici, iar noi plecăm imediat în pădure să aflăm ce s-a întâmplat.”
Bărbatul a luat și arma de vânătoare, fiului încredințându-i să ducă un set de cartușe. Un set de rezervă. Asta în caz că va fi vreo dihanie de lup bătrân prin preajmă, a spus bărbatul. Nu cred că în jurul lui pădurea vuiește amenințătoare. Din contra pădurea lui șoptește înăbușit și îi destăinuie orice taină a ei. Iar soarta mea de mai departe depindea de familia lui. Soarta mamei mele, căprioara, îmi părea din ce în ce mai incertă. A trecut ceva timp de când m-am despărțit de ea. Oare ce s-a întâmolat cu ea? Întrebarea îmi suna în cap. Înțelegeam cu mintea mea de om de odinioară că mi-a fost hărăzit să fiu salvat de acești oameni silvicultori și octotitori ai faunei și florei din pădure. Îmi rămânea să-mi clarific mie însumi în ce pădure eram și în ce an? După mai multe calcule am ajuns la anii de după moartea mea fizică ca om, însă peste câți ani? Am avut o noapte de febră și întrebări, de complexe, de nelămuriri. Hotărât să dezleg tainele, am coborât în sine ca un speolog înspăimântat că, fiind întors la lumină ar putea să uit cele văzute pe tărâmul de sub pământ. Mă aflam între dealurile, munții și codrii Moldovei de nord în județul Suceava.
Dacă fata cea mai mică, Margareta de vreo treisprezece ani, își frământa minea ei de copilă cu întrebarea ce vor face părinții cu așa un căprior slăbuț și neajutorat, atunci băiețica de Valerian Ciobanu, căuta să afle ce l-a influenațat pe Nicolae Labiș să scrie poemul în versuri Moartea căprioarei. Iar eu, Nicolae Catargi, fost moșier și nobil din Basarabia, reâncarnat în trup de pui de cerb, mă gândeam câți ani trăiește de obicei un cerb. Și ce interferențe a găsit autorul acestei scrieri între mine și Nicolae Labiș, care prin anii 1937-38 abia învăța să citească primele cuvinte, el atunci neavând încă nici cinci ani. El era abia un copil, căruia părinții îi povesteau Capra cu trei iezi de Ion Creangă, iar eu în viața trecută reușisem să ctitoresc o biserică, să cresc o herghelie de cai și s-o vând, am plantat o livadă și încă am făcut multe fapte bune și frumoase. Dar un detaliu din biografia poetului, totuși, m-a emoționat. Tatăl său, Eugen Labiș a fost fiu de brigadier silvic. Iar eu nimerisem, după decesul meu fizic la aproape un an de zile tot la un brigadier silvic. Adevărat că, n-am nimerit la curtea mea, sau măcar lângă Cobâlea sau Cotiujenii Mari, ci undeva pe aproape de Fălticeni, județul Suceava. Asta chiar că era bună!
Fiul pădurarului și tatăl său s-au întors peste câteva ore de căutare indispuși. La fel era și sora mai mare. Fiind întrebați: ce au văzut, au zis că n-au reușit să vadă nimic și că le pare rău, fiindcă nu pot să verse lumină peste un caz din pădure învăluit în mister. Au stat la masă tăcuți, iar după ce au văzut că nu sunt în pericol și că am șanse reale de viață, au început să spună povești. Una din ele mărturisea despre un Negru –Vodă fără de frâne la inimă și, probabil, fără inimă și suflet, pentru că, trăgea fără milă în orice vietate care îi ieșea în cale, fie căprioară, fie iepure, fie porumbel sălbatic sau turturea.
Acest tiran într-o zi, se pomeni față în față cu un cerb tânăr și frumos, care-l privi cu ochii plini de lacrimi, parcă rugându-l să-l cruțe. Dar împăratul Negru – Vodă întinse arcul și trase o săgeată care nimeri chiar în grumazul animalului. Cerbul o luă la goană, iar împăratul după el. Au alergat așa, amândoi, până ajunseră la marginea unei păduri. Acolo era coliba unui pădurar. Cerbul sări gardul și se ascunse în dosul colibei.
La vederea jivinei cu ochi rugători, pădurarul se apropie cu blândețe de cerbul din gâtul căruia picurau broboane mari de sânge. Îi scoase săgeata din grumaz, îi spălă rana și i-o legă. Iar sălbaticiunea, cu un semn de mulțumire, îngenunche în fața salvatorului și-i linse mâna dreaptă, mâna care-l îngrijise și-l tămăduise.
Peste puțin timp intră în ograda pădurarului împăratul cel rău, urmat de ceata lui de hăitași.
– Adu cerbu-ncoace! strigă el
– N-am nici un cerb de dat! răspunse pădurarul.
– E cerbul meu, eu l-am săgetat! strigă Negură-Vodă.
– Se prea poate, dar eu l-am scăpat de la moarte și nu ți-l dau.
– Nerușinatule, mișelule, ticălosule! urlă împăratul. Nu știi cu cine vorbești. Eu sunt împăratul tuturor acestor ținuturi… ale mele sunt pământurile, văile, pădurile și munții aceștea, cu toate jivinele și oamenii ce trăiesc pe ele. Eu sunt și stăpânul tău, bătrâne fără de minte! Supune-te, că de nu…
– Vei fi mata stăpânul acestor ținuturi, dar în ograda și-n coliba mea, eu sunt stăpânul! răspunse pădurarul cu semeție. Și se puse în fața cerbului ocrotindu-l.
Mânios din cale afară, împăratul porunci slugilor să pună mâna pe bătrânul pădurar, să-l lege, să-l bată și să-i ia vânatul.
Dar, în clipa când slugile boierești erau gata să îndeplinească porunca stăpânului, ce le fu dat ochilor să vadă? Cerbul se apropie de împărat și începu să vorbească cu voce omenească:
– Oprește-te stăpâne; oprește-te tată!
Și abia rosti cuvântul tată, că-i căzură ambele coarne și pielea de pe el și se ivi în fața ochilor băiatul crezut de o grămadă de vreme mort.
Negură se trase câțiva pași înapoi, de mirare și de bucurie. Băiatul mai vorbi:
– Lăsați-l pe bătrânul pădurar în pace, mulțumiți-i că m-a scăpat de la moarte! Dacă nu era el, tăticule, nu-ți mai vedeai băiatul niciodată. Și băiatul povesti tatălui său ce i se întâmplase:
Precum știi, mă afundasem în codru, la vânătoare, și am tras cu arcul într-o căprioară. Dar săgeata mi-a luat-o un vânt năpraznic și a zburat în sus de nu s-a mai văzut. O lumină orbitoare se făcu în întunericul dintre copaci și din mijlocul acelei lumini văzui chipul frumos al unei zâne.
– Eu sunt Zâna Pădurii – vorbi acea arătare, și am venit să te pedepsesc pe tine și pe tatăl tău, ca să știți și voi ce e durerea. Să afle și taică-tu suferința de a-și pierde copilul. Să i se rupă inima și lui Negură-Vodă, care nu face altceva decât să prigonească oamenii și dobitoacele! Apoi ridicând toiagul, Zâna Pădurii făcu câteva semne în jurul capului meu.
– Te prefac în cerb – strigă ea – și cerb ai să rămâi până-n ziua când vei cunoaște răutatea celor puternici și bunătatea celor slabi.
Blestemul zânei s-a împlinit. Astăzi am cunoscut durerea săgeții tale, o puternice tată, și am cunoscut alinarea pe care mi-a adus-o bietul pădurar bătrân și sărac…
Mulțumește-i că a fost om de omenie și m-a îngrijit, și făgăduiește-mi că nu vei mai ridica niciodată arcul împotriva necuvântătoarelor, lighioane ale pădurii și ale cerului.
Negură-Împărat începu să plângă și-i făgădui băiatului tot ce-i ceruse. Mai ceru iertare bătrânului pădurar, îi dete o pungă cu bani, își strânse copilul în brațe și plecară amândoi cu jurământ să fie mai buni și mai miloși cu sălbăticiunile pădurii, cu zburătoarele văzduhului și cu peștii din adâncul apelor.
S-au ținut de legământ, n-au mai vânat cerbi și căprioare, dar cu oamenii tot atât de crud a rămas să fie. Și atunci... Și Negură-Vodă căzu răpus de o boală și muri. Sufletul îi nimeri în Infern și acolo Scaraoțchi hotăru să-i mai acorde o șansă. Porunci dracilor să-l transforme într-un măgăruș și să-l întoarcă oamenilor pe care îi punea să muncească fără nici o răsplată, îi scotea mereu datori, le cerea alte noi dobânzi și dări, până când, într-o zi, nemaiputând răbda, oamenii s-au răsculat, l-au prins și l-au legat fedeleș, cerând judecată pentru faptele sale neomenești. Ei, dar aici povestea nu se termină, mai lăsăm și pentru o altă zi, a spus povestașul și le-a amintit copiilor său obligațiile lor din acea zi și din a doua. În curând eu voi pleca într-o delegație în alt județ. Se prea poate să ajung și în Basarabia și voi veți rămâne singurii care vă veți descurca aici cu toate problemele. Veți avea și grijă de micul cerb, care v-a crește repede, dacă îl veți trata cu bunăvoință și dragoste. Și lua-ți sema de cele povestite de mine. S-ar putea ca și acest pui de căprioară sau de ciută în viața trecută să fi fost vreun om bogat. De a fost rău sau bun se va vedea când cerbul va crește puțin mai mare.
Mă hrăneau cu lapte de capră din gospodăria lor silvică și mă tratau ca pe un membru al familiei, adică cum nu se poate mai bine. Creșteam și eu văzând cu ochii, încât le venea uneori fetelor să afirme că voi fi vreun cerb năzdrăvan și cine știe, voi repeta vreo faptă din poveștile populare românești, că doar nu întâmplător cresc așa de repede. Adevărul era că îmi priise la casa pădurarului de prin părțile Fălticenilor. Încă nu reușeam să determin anul aflării mele, însă cu ocazia sărbătorii naționale de la 1 decembrrie am înțeles că am nimerit în alt veac, că sunt cu puțin în viitor și că am rămas repetent la evenimetele istorice care s-au desfășurat din anul decesului meu ca om al nobilimii basarabene. Victor Catargi, probabil în această vreme este deja un om mare. Oare cine a ajuns el să fie, că iată eu aici, cresc în pădure și nu știu nimic. Dar, să mai am puțină răbdare! Eu, după cum știeți, eram pui de cerb, dar locuiam în casă de om. Într-o noapte am visat că m-am transformat înapoi în om. Eram un copil de vreo zece ani. Totul în jur era nefiresc, nu ca în anii mei ai copilăriei. Notez că m-am născut la Florența, Italia, da nu în Basarabia sau România. Alergam pe iarba verde după un câine roșcat care semăna cu un vulpoi bătrân. Am alergat în urma lui până când am călcat în ceva tare, care mi-a produs o durere acută în picior și am căzut secerat jos. Am încercat să mă ridic, dar piciorul drept era prins de o capcană. Am privit de jur împrejur și am observat că mă aflam într-o curte mare care avea dimensiunile unui teren de fotbal. La început eram singur cuc. Dar peste câteva minute am auzit niște voci iritate. Am înțeles că oamenii se ceartă între ei. Câțiva au parcat niște mașini mari, niște monștri din metal de care nu mai văzusem până atunci. Din câte mi-am dat seama mai târziu acelea erau niște combine agricole de la sfârșitul secolului XX. Spuneam parcă că eu nu cunoșteam epoca sau perioada în care mă aflam. Totuși, după ce toată cearta oamenilor s-a terminat și ei s-au împrăștiat ca ceața de dimineață, eu m-am furișat sub una din acele mașini agricole. Capcana era una sofisticată cu un lanț tare din metal lung de vreo douăzeci de metri. Sub mașina cea mare am găsit ceva potrivit pentru a taia lanțul. Credeam că mă voi isprăvi ușor, dar m-am înșelat. M-am chinuit binișor până ce am reușit să-l tai și să mă eliberez. Când dădusem să ieș de sub mașină, am văzut alt obstacol. Roțile ei s-au desumflat și ea s-a lăsat la pământ așa de tare încât a închis toate ieșirile de sub ea. Mașina cea mare mi-a devenit a doua capcană și visul meu se trecea încetul cu încetul într-o stare de stres și de halucinație. Îmi venea să fac și piș-piș, să mă tăvălesc ca un mâțișor dar nu aveam unde. În ultima clipă m-am trezit și am văzut că sunt în corp de cerb tânăr căruia au început să-i crească coarnele.
Am ridicat capul în grabă și m-am uitat în jurul meu. Pereții erau albi ca zăpada și plafonul la fel. Sus era atârnată o lustră cu brațe de culoare bleu care semănau la formă cu mugurașii de lăcrimioară numai că erau mult mai mari. O ușă deschisă da în odaia de alături cu un pat și un scaun. Podeaua era pardosită cu parchet de stejar. Două fete vorbeau ceva pe două voci. Întrucât eu înțelegeam tot ce se vorbește numai nu puteam vorbi, am auzit că fetele povesteau despre o întâmplare care semăna mai mult a poveste. Fetele vorbeau despre un cerb. Spuneau că într-o pădure mare și bătrână de când lumea, trăia un cerb tânăr, cu coarne rămuroase. Cerbul era puternic și mândru. Viețuitoarele pădurii îl apreciau pentru frumusețea și statura sa impunătoare.
Odată, cerbul veni să se adape la izvorul cristalin, acolo unde se adăpau toate animalele din pădure. Își privi chipul în apă și se simți tare mândru de coarnele sale. Își privi blana lucioasă, spatele puternic și se simți mulțumit. Dar își zări și picioarele și i se păru că sunt cam subțiri. „Păcat că nu-mi sunt și picioarele la fel de arătoase!”, își spuse el cu amărăciune.
Într-o zi, auzi răgetul înfricoșător al leului. Cerbul dădu să se ascundă, dar leul îl zări și începu o goană nebună. Picioarele sprintene ale cerbului îl ajutară sa facă salturi uimitoare și să fugă de dușman. Repede alerga leul, dar și mai repede cerbul. Gonind, cerbul ajunse, în sfârșit, într-o pădure deasă. Numai că, acolo își încurcă coarnele între crengile copacilor. Nu a mai putut să fugă și își aștepta resemnat moartea.
Dar norocul îl ajută de această dată. Leul, zărind o altă pradă, care i se părea mai ușor de prins, renunță să-l mai urmărească și așa cerbul scăpă cu viață ca prin minune.
Morala acestei fabule: Uneori, disprețuim tocmai acele lucruri care ne ajută cu adevărat. Dar ascultă soro ce scrie această enciclopedie despre cerbi, zise, pare-se Dorina, care citi cu glas tare: ”Cerbul face parte din familia Artiodactyle, însemnând că are copite cu un numar par de degete la picioare. Cerbul poate fi gasit în lumea-ntreagă. Este nativ pe toate continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. Există aproximativ 100 de tipuri de cerb, incluzând cel cu coadă albă, renul, elanul, cerbul catâr, cu coada neagra și caribu. Femelele lui se numesc căprioare.” Ba nu surioară ele sunt ciute! Replica veni de la cea de-a doua fată. Ele au mai vorbit despre mediul de viață al cerbilor, despre caracteristicile fizice și de reproducere. Am ciulit urechile și stam cuminte și ascultam. Semănam cu elevul cel cuminte la o lecție interesantă de biologie. Cerbul, continua să spună Dorina, se poate adapta la aproape orice mediu de viață, de la păduri la lanuri de grâu. Preferă să trăiească la marginea habitatului, în păduri sau aproape de lanuri sau chiar drumuri. Foloseste pădurea pentru a se adăposti și ascunde. Câmpiile le preferă pentru a se hrăni. În regiunile nordice, cerbul trăiește în locuri diferite pe timpul verii și al iernii, acestea fiind și la 45 -50 de kilometri distanță.
Cerbul este un animal cu coarne, ele fiind cele care cresc cel mai repede la acesta. Caprioarele n-au coarne. Coarnele cerbilor cresc de primavara până toamna. În timp ce cresc, acestea sunt acoperite de un strat delicat numit catifea. Acest strat conține vase de sânge și nervi și este foarte sensibil. Toamna, acest strat pică și rămân doar coarnele tari. Coarnele de cerb nu ar trebui sa fie confundate cu cele de vacă, acestea cresc toata viața, iar dacă se rup nu vor mai creste la loc.
Blana maronie a cerbului îi asigură un bun camuflaj în păduri. Stând nemișcat, el poate trece neobservat de prădători. Puii de cerb au pielea roșiatică-maronie acoperită cu pete albe care tot îi ajută la camuflare, dar care dispare după 3-4 luni de zile. Toamna, cerbul va elimina blana din vară și va avea o blană mult mai groasă pentru iarnă.
Cerbul are ochi poziționați pe părțile laterale ale capului. Ochii lui îi permite să posede o vedere de 310 grade. Acest orizont larg de vedere, face dificilă concentrarea pe un singur punct. Are și o vedere nocturnă foarte bună. Cerbul are dinți mici în fața botului. Ei îl ajută la ruperea și mărunțirea hranei. În spatele botului are dinți molari, canini și incisivi care îl ajută la mestecarea hranei. Are picioarele lungi, cu muschi puternici permițându-i să alerge cu peste 50 kilometri pe ora și să sară până la 3 metri în înălțime. De asemenea poate sa înoate foarte rapid.
- Câte cuvinte frumoase despre mine, îmi venea să strig, însă eu nu scoteam nici un sunet, pentru a nu mă trăda că trag cu urechea la vorbele oamenilor.
Cerbul și căprioara au un excelent simț al mirosului. Ei își ling mereu nasul pentru a-l păstra umed. Acesta îi ajută pe cerbi să adulmece particulele lipite de acesta, îmbunătățându-i mirosul. Nasul joaca un rol important în comunicare. Cerbul și căprioara elimină un miros prin glandele localizate pe cap, picioare și copite. Acest așa zis ”miros” ofera informații despre gen, statut social, condiție fizică etc.
Am ascultat și o mică lecție și despre reproducere. Perioada de împerechere la aceste animale începe între lunile octombrie și ianuarie. În timpul perioadei de împerechere, gatul cerbului iși va mări de două ori diametrul, iar catifeaua de pe coarne va cadea pentru a fi pregatiti de luptele ce vor urma pentru a căpăta dominarea și a caștiga dreptul de împerechere. Cerbii îsi vor rupe coarnele, însă nu se vor răni. În această perioadă, cerbul este foarte nervos și activ, ceea ce îi poate face să hoinărească în locurile în care de obicei nu sunt văzuți ca de obicei. Gestația dureaza aproape 200 de zile, iar primăvara căprioara va da naștere la doi sau trei pui de cerb. Dupa naștere, puii pot sta în picioare și merge pe o distanță scurtă. Caprioarele își țin puii ascunși în tufișuri. Ea și-i verifică de 6 ori pe zi, atunci când îi hrănește. Puii vor sta langă mama lor, căprioara, un an sau cel mult doi ani.
Interesante lecții, n-am ce zice! În zilele următoare am descoperit că pădurarul meu, adică cel care mă ținea în casa lui ca să cresc mare, avea două capre, un vițel, doi porci și doi câini, nemaivorbind de păsări: găini, rațe etc. Atunci când pădurarul pleca în pădure, unul dintre câini îl însoțea, iar al doilea rămânea de pază, lângă casă. Porcul cel negru cu pete albe era un vier, iar celălalt era o scroafă. Porcinele aveau cocine separate. Când scroafa a fătat, s-a început o perioadă mai agitată la casa gospodarului din pădure. Scroafa avea doisprezece purceluși, fiecare trăgând lapte cu gura de la sfârcul ei. Priveam prin găurile gardului și mă întrebam: în timpul cât am fost om înstărit eu habar n-aveam cum cresc porcii. Iar acum, poftim, privește și apreciază toată zbenguiala de porc, vezi lucrurile cu alți ochi. Am descoperit că înțelegeam nu numai vorba omenească, ci și graiul animalelor din jurul meu. Băiatul pădurarului i-a spus tatălui său: ”Da purcelul ăsta prost nu știe să sugă ca ceilalți”.
- Ia să vezi tu cum o să sugă el, a zis bărbatul.
Și pădurarul l-a luat pe purcelușul cel prost în brațe, l-a scărpinat pe burtă ușurel și el a început a grohăi voios. Scotea sunete de purcel, dar nu de disperare, ci de plăcere. Atunci omul i-a spus: ”Purceluș învârtecuș, prostuțule care nu știi că laptele mamei tale este bun de băut, hai gustă!, gustă! Și să știi, că dacă nu bei, n-o să crești mare.” Atunci mi-am amintit cum tot el mă cicălea când am apărut în casa lui după întâmplarea din pădure pe care așa și n-am aflat-o de la acești oameni buni, care mi-au salvat viața.
Din punctul de vedere al oamenilor, purcelușii nu beau laptele degeaba. Ei îi răsplăteau prin corpurile lor care creșteau cu repiziciune. Până și eu am înțeles că a fi porc înseamnă să mânânci ca nebunul și să crești ca nebunul – asta e tot ce li se cere porcilor.
- Da care este rostul meu?
Întrebările veneau una după alta. La unele găseam răspuns, la altele ba. Răspunsurile care întârziau mă chnuiau. Mai ales întrebarea: ”Care a fost soarta de mai departe al neamului Catargi după ce unul dintre cei mai nobili și mai învățați oameni din neamul nostru a fost asasinat?” Mă refer la Barbu Catargi, la cel care a fost prim ministru în România din secolul XIX. Tragedia s-a întâmplat în anul 1862, când omul avea vreo 54 de ani. Acesta a fost oare, primul asasinat politic din România, sau au mai fost și altele? Bineînțeles nu aveam de unde să știu eu, un om, care am ajuns să fiu în corp de cerb și încă peste mulți ani după decesul meu fizic. Enigmele și întrebările fără răspuns roiau în capul meu de cerb cu coarnele déjà conturate. Nu-mi poate răspunde nici pădurarul și nici băiețica de Valerian Ciobanu, care caută să-mi reconstituie biogarfia și nu prea reușește, fiindcă dracul și-a băgat prea adânc coada sa mârșavă. Poate cineva după dânsul v-a afla mai multe, deși nu-mi vine să cred.
Totuși, dacă prietenul meu din viitor, Valerian Ciobanu, n-o să poată să ducă mai departe firul tuturor vorbelor despre neamul meu, atunci eu am să adaog ceva la această poveste. Nu mă voi rușina că nu sunt un om în carne și oase, ci, deocamdată, doar un pui de cerb. Poate că voi fi și taur sau zimbru, cal sau cine știe ce fel de animal sau pasăre: cucoș sau rățoi mut ca un președinte din viitorul unui stat fără de viitor... Dar, revin la ale mele. La moment sunt abia un cerb tânăr. Unul din familia cerbilor, cum se exprima Dorina… Pare-se că zicea ceva despre un Cervus divinus. Chiar din clipa aceasta sesizez că sunt un cerb foarte deștept. Coarnele mele nu sunt doar niște cornițe, ci sunt și niște antene sensibile, niște… nu știu cum să spun. Știu că atunci când un cerb se simte amenințat, acesta numaidecât îi previne și pe ceilalți cerbi. E o chestie de onoare și datorie sfântă! Când o privesc pe fiica mai mare a pădurarului nu știu de ce mi-o amintesc pe fiica mea Olga Catargi, care s-a căsătorit în anul 1874 cu Ion Catargi, vărul ei primar, absolvent al Colegiului Juridic care a fost un timp și Mareșal al Nobilimii din Basarabia anilor 1881-1897. Amintirile din trecut nu mă lasă în pace. Ele nu mă prăsesc nici atunci când dorm. Creiarașul meu ticăie ca un ceas ce nu cunoaște odihna nici ziua nici noaptea. E greu să fii din nou în viață într-o altă formă, în altă specie chiar. Mă bucur totuși de noblețea specie de cerbi împărătești, de cevus divinus, care se deosebește de alte animale ale pădurii. Trezindu-mă din vreun vis urât și greu, când îmi ridic ochii zăres c deasupra mea ba un cer negru, ba unul albastru sau plumburiu. Ieri am văzut pe cer că strălucea orbitor un disc negru al soarelui. De ce oare și c ear semnifica imaginea dată? Autorul m-a liniștit zicând că e doar o ilizie optică sau un procedeu artistic. Pentru că dacă Mihail Șolohov l-a făcut pe Grigorii al lui să se prăbușească din nebăgare de seamă la pământ, de ce eu să nu văd un disc negru al soarelui? Poate că este în timpul unei eclipse totale de soare, sau este vremea unui nou început de ceva. Așa cum Grigorii al lui Șolohov și-a ridicat ochii și a văzut un soare negru orbitor, așa pot vedea și eu. Așa este scris în Donul liniștit. Așa poate să fie și în romanul despre neamul meu, neamul nostru, care a fost! Numai că, poate un pic altfel!
Cu mintea mea de cerb, dar și cu o bună memorie de om, am râs cu mult haz, ascultând o discuție între cele două surori, fete ale pădurarului. Dorina susținea că, în anumite împrejurări, puța de băiat ajunge în puța de fată și, din povestea asta, după o bucată de timp, apare copilul. Ca la cerb și la căprioară! Cea mai mică nu înțelegea bine cum vine asta, deaceea s-a retras în camera ei, s-a dezbrăcat și a început să-și studieze puța. ”Penisul erect penetrează vaginul femeii”. Cum adică, vine așta? Că doar puța mea este incredibil de mică; e o fantă delicată, o gaură de cheie. Ea nu va putea fi penetrată de penisul erect și scârbos!”
Cunoscător al realității dure de după anul 1812 eu nu m-am mirat de faptul că într-o anumită perioadă de o parte și de alta a Prutului, a acestui fir de apă, se împlântă-n vălurele, printre sârma cea ghimpată, ochi atenți de santinele, nu de ciute și nici de căprioare. Este o observație făcută cu pana unui scriitor bun. Nu este prima și nici ultima, fiindcă mă voi afla nu doar în sălbăticie, ci și printre oameni. De acemenea conchid cu o ascunsă ironie că libertatea cea mai mare, este într-o ”închisoare” sau într-o casă ca în cea în care mă aflasem eu timp de o vară și o iarnă. Atunci când bravul pădurar, el și șef al brigăzii de silvicultori, considedă că vine timpul ca să cunosc viața așa cum este ea, am auzit o vorbuliță despre un tată, copilul lui și un crocodil. Prin pădurile noastre nu se întâlnesc crocodili, ci lupi, care sunt dușmanii naturali cei mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse pot pricinui râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul. Istorioara auzită îmi părea destul de relevantă. Se spunea că un copil dorea tare mult să vadă cum plânge crocodilul. Tatăl lui, fiind prea îngăduitor și prea blând din fire l-a dus la un heleșteu, că ce nu faci pentru copilul tău!...
Și cum era o căldură tare – tare mare, crocodilul dormea cu ochii închiși.
- Tu stai puțin și urmărește, că tatăl tău acușica ți-l trezește, a spus cel care era părinte.
Doar că era un părinte cocostârc. Când tatăl s-a apropiat de urâciune, care – adormise parcă de când lumea, crocodilul l-a simțit, dar s-a prefăcut că doarme în continuare. L-a lăsat chiar să-l gâdile cu ciocul pe gâtul lui de crocodil. Apoi într-o clipă: haț și l-a prins de gât, trăgându-l după sine în mocirlă, unde l-a înghițit. Copilul din ascunzătoare a observat spre marea lui mirare cum monstrul fărădelegea a săvârșit-o, apoi șuvoi de lacrimi a vărsat pe pământ. Erau lacrimi de crocodil. Iar de aici morala: pentru odrasle dragi, e bine să te gândești ce faci, altfel sacrificiul tău nu-l înțelege nimeni și nici nu ești primit în Paradis, la Dumnezeu, ci tot în Infern nimerești, la dracu...
Iată așa încet-încet mă maturizam eu în corp de cerb. De CERVUS DIVINUS sau mai bine zis de cerb nobil. Cu toate că le înțelegeam pe toate, totuși, era clar ca buna ziua, că cerbii sunt animale erbivore. Mâncam iarbă, frunze, diferite tulpini, fructe de pădure, plante, ciuperci, porumb și boabe de soia sau de fasole.

Alte capitole vor fi postate/plasate mai târziu.