Iată Matei, că ce spui tu s-a adeverit. Am ales calul drept radical cu care-am pus stăpânire pe imaginar. Bine zici, bine gândești. Farul, Darul și Colecționarul, vârfurile unui triunghi de cuvinte cheie. Poți să le reduci la un singur punct care să le conțină pe toate? Intrebările cheie se țin lanț. Lasă-ți gându-n balans și-ai să vezi cum își face loc ideea. Cum s-ar spune: punct ochit, punct lovit. Centrul labirintului este locul pentru securea dublă cu care învingi minotaurul. De aici pleacă totul. Ce părere ai? Cu ce seamănă ele? Din ce-s născute?


Ce părere ai despre aceasta? Lumea și-a pierdut “gustul artei”. Era o vreme când alergam de la o galerie la alta, numai să văd ce noutăți au apărut. Noutățile din artă mă atrăgeau la fel de mult ca și cele matematice. Ba pot spune că-n mine creșteau arborescent și gustul pentru Spațiile Liniare Ordonate Topologice din Biblioteca Academiei și gustul pentru Viața în atelierele artiștilor de pe Strada Doamnei nr 2 sau de pe Sabinelor nr 9, de pe Aleea Modrogan nr 6, de pe Spătarului nr 22. Locurile acestea deveniseră pentru mine locuri sacre, din care ieșeam încărcat cu niște energii din care am rezerve și acum.


Orice tablou are povestea lui. Ba unele povești sunt atât de bogate încât devin subiecte de roman. Romanul lui Joyce: Portretul artistului la tinerețe sau Fata cu cercel de perlă, Culegătorii de scoici, Tunelul și multe altele sunt romane care au povestea unui personaj plecând de la un tablou. Așa se face că de la colecționarul de artă am ajuns la Colecționarul de motive pentru subiecte de artă. Lumea nu mai are răbdare să stea-n teorie. Omul modern vrea totul, deodată. Chiar și-n fața unui tablou abstract, omul caută reprezentări, forme, explicații. Ce dovedește aceasta? O proastă educație artistică și estetică.


Avea mama o fotografie cu ea în costum popular și cu o salbă de aur. Tabloul se numea „Momire”. Oriunde te-ai fi mișcat, privirea mamei te urmărea. Ce-ai făcut cu costumul? am întrebat-o într-o zi. Este-n lada de zestre. Vreau să-l duc la Muzeul din Þara Crișurilor, dar mi-e teamă că nu ajunge unde trebuie. Cât ți-a oferit muzeul pe el? 5.000 de lei. Bine, eu îți ofer 10.000. Þie ți-l dau fără bani. Nu, mamă. Bine, a spus mama. Atunci ia și lada de zestre și picturile moștenite de la tata. Salba rămâne la mine. Norocul meu că salba a rămas la mama, că altfel, o topeam într-un clopot, așa cum am făcut cu un pumn de bijuterii, să dea clopotului rezonanță și o aleasă nuanță a cântecului.


Eu cred că te naști colecționar sau devii. Indiferent din ce direcție vine, colecționarul este, înainte de toate, un vizionar. Incepusem colecția mea de pictură din bucuria de-a avea în biroul meu tablouri care să-mi spună ceva. Care să-mi creeze o emoție estetică. Începusem colecția cu așa numitele Fampasine, portrete de femei cu gesturi materne, care mă purtau cu gândul la Fecioara cu Pruncul în brațe. Când i-am spus Pictorului ce văd eu mi-a mărturisit că modelul inițial a fost Fecioara Maria, dar, pentru că cenzura comunistă nu accepta subiecte religioase, a șters Pruncul și a rămas gestul protector al mamei. Vorba lui Manet: „Când reușești înseamnă că ai reușit. Când nu, o iei de la început. Restul este o farsă”. Am continuat cu „Seria de Magii” ale lui Mihai-Mircea Ciobanu. Numără câți „Ciobanu” sunt în țară și-ai să vezi ce inspirat am fost.
ymp