Nimeni nu mai ascultă cântece precum acesta în prezent. Eu aveam abia 14-15 ani când am ascultat prima oară colecția de melodii a tatei, înregistrate pe casete BASF germane. Acest cântec de mai jos era printre ele. Așa precum și mama mea spune mereu ”că nu cade cerul ” la fel spun și eu dacă acum fac public (partajez) aici și pe facebook acest cântec cu doar câteva vizionări pe youtube. În momentul în care scriam aceste rânduri exact dulapul unde mai am o parte cel puțin din casetele tatei, poate acum demagnetizate, pocnește. Dar acum nu mi-e frică, am trecut prin momente mult mai groaznice, odată m-am internat la psihiatrie eu însămi din cauză că pocnea toată mobila în casa cu otrăvuri descrisă în povestirea mea Scrinul negru. Acum cred că celelalte piese de mobilier de aici nu vor pocni și nici pereții nu vor crăpa. Glumesc. Am ce e drept cam multe obiecte în cele două camere ale mele, dar vă asigur că nu e defel vina mea. Mai demult am cerut să mi se ofere o viață simplă drept călugăriță, dar am fost respinsă ca întotdeauna, datorită diagnosticului psihiatric nedrept. Lumea nu mi-a permis nici să am bani și să îmi cumpăr mobilă nouă și simplă, așa cum visasem odată în tinerețe, când aveam 18 ani în 1989. Vrând-nevrând am visat, printre altele, decorațiuni interioare (ca un joc al imaginației) și apoi...după ani și ani, spre marea mea surpriză, acele lucruri au fost dăruite altor oameni, care poate nici nu visau acele lucruri, dar aveau bani spre deosebire de mine. Becuri, lustre, geamuri, carpete, mobilă, jaluzele verticale, etc. Acum, când îmi pot aminti unele din acele lucruri, înțeleg ceea ce psihiatrii numesc deja-vu. Toate acele vise mi-au fost mâncate de alții, dar încă îmi amintesc unele lucruri -- viziuni sădite în creierul meu sau pur și simplu lucruri visate de mine -- erau lucruri bune și frumoase, nu altceva. Numai Dumnezeu știe de ce. Oricum, chinuită, singură și săracă toată viața, mă simt ca sărmanul Dionis al lui Eminescu sau ca bietul Ioanide al lui Călinescu, sau ca un om simplu cum am fost de fapt, căruia i-a fost folosit creierul pentru a clădi și zidi o parte din lume, pentru binele comun prin sacrificarea persoanei cuminți, eu adică. Un alt fel de Ană a lui Manole, sau poate singurul fel care există în lumea femeilor simple, cum și tatăl meu insinua uneori. Pentru tata eram fie Ifigenia, fie Ana lui Manole, fie Penelopa. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un alt lucru puțin ciudat: am deschis din întâmplare o carte și ea s-a deschis exact la gândul meu (un vers) pe care mi-l amintisem cu vreo trei zile înainte să deschid cartea. Știu că puteți considera explicații pozitiviste și simple, dar vă asigur că în tinerețe acest lucru mi se întâmpla într-un mod care excludea clar orice coincidență sau cauză fizică simplă, ca un fel de magie albă sau neagră, cum preferați. Când eram studentă la psihologie, colegii au votat să facem un curs de parapsihologie (eu am votat împotrivă) și acel profesor ne-a oferit o carte scrisă de el (încă o am) în care el descria exact acest gen de fenomen așa zis paranormal de deschidere ciudată a unor cărți, chiar și atunci când nu le cunoaștem conținutul deloc. Sau, pentru a fi mai exactă, a precizat într-unul din cursurile lui, pe care poate le mai am în debara, unde am ținut cursurile din facultate, în eventualitatea că mi s-ar fi acordat o a doua șansă. Cărțile sunt și ele vehicule, bogate informațional pe mai multe planuri semantice sau de percepție, nu doar muzica sau alte fenomene mediatizate. Totul e vehicul în lupta corp la corp dintre ființă și neființă, dintre vechi și nou, în demersul firesc al creației lui Dumnezeu. Ceea ce la început mi s-a părut ciudat a fost modul în care oamenii din viața mea, inclusiv acel profesor, puneau mereu pe scena vieții lor lucrurile din trecutul meu, ca și cum pomul crescut în creierul meu din sămânța lui (divină) poate încă de când m-am născut, sau chiar din viața intrauterină, cum susțin unii psihanaliști, era obligatoriu să crească prin eforturile și viețile celorlalți. Țin minte astfel de lucruri din copilărie chiar, când familia îmi aducea cărți cu povești în care erau descrise fapte din existența mea -- dar eu am rămas un copil bun și lucid -- de pildă o poveste cu o domniță de 7 ani răpită de un duh rău și închisă pentru alți șapte ani într-o pădure de liliac. Grădina mea era aproape în întregime înconjurată de tufe de liliac. Iar eu am crescut printre multe obiecte vechi. Cred că sunt multe persoane cărora li s-au întâmplat lucruri precum cele scrise de mine mai sus, dar martirizarea mea timp de 45 de ani în închisoare fără vreun drept a fost cred eu una din cele mai oribile crime ale celor păcătoși. Mai jos cântecul de care vorbeam la început. Întâmplător solista se numește tot Cristina. ”La fine del cielo” în italiană, deoarece nu l-am uitat și deoarece în ultimele zile multe persoane pe internet (dintre cei care există pe rețelele sociale unde am și eu conturi) au postat diverse gânduri ale lor de-a dreptul apocaliptice, lucru care m-a îndurerat. Adaug și eu ceea ce a spus odată un mare poet: ”Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.

https://youtu.be/hx_LK-xbGs0

În cu totul altă ordine de idei, pentru a vă descreți sau încreți frunțile, notez aici niște versuri cu care tata obișnuia să mă tachineze, Dumnezeu să îl ierte. El avea un gen de umor cazon vulgar, dar uneori acceptabil, care era și util adesea în fața necazurilor inevitabile. Fie-mi cu iertare dacă nu vă place:

Matusalem când a murit
pe piramidă s-a suit
s-a descheiat la pantalon
și-a scos un mic...
Tutankamon