Cred că nu conștientizează nimeni pericolul la care este expus zilnic, indiferent că se află la locul de muncă sau pe stradă; chiar și acasă o doză substanțială de pericol există. Doar că acasă starea sufletească e pe post de sistem imunitar crescut, deci în concluzie sunt lucruri nevăzute, nepalpabile, de care nu suntem conștienți. Lucruri pe care nu le putem obișnui și care ajută pentru a păstra acel echilibru între siguranță și haos. După părerea mea, “obișnuința” în instituțiile mari și nu numai în ele, devine un pericol și nu mă refer aici la “ticurile muncii” oricare ar fi ele, ea, ci la acele afișe expuse pe_pereții, pe geamurile, pe ușile lifturilor din acea instituție, etc.. Desigur pe o perioadă scurtă rezultatul este unul pozitiv în proporție de 90% (și nu contează pentru cine și pentru cine nu. Tot ce pot spune acum e, că în cazul celorlalte procente, respectiv 10%, inteligența nativă va face întotdeauna diferența dintre acea stare “cu mîini curate” și starea de “mîini murdare” pe care de cele mai multe ori o transmit atenționările și avertizările repetate; și nu în ultimul rînd, acea “stare” ca un efect al relațiilor (subalterni-subalterni, șefi-subalterni, șefi-șefi), PRIN care de cele mai multe ori, indiferența, lipsa de încredere și miserupism_ul nu încurajează siguranța, așa cum se dorește, mai degrabă provoacă haos). Așa cum am mai spus, pe termen scurt, toate aceste atenționări(avertizări), au un efect pozitiv dar, cum omul face din aproape orice o obișnuință, toate acele mîini, toate acele morți ascunse în imagini și în cuvinte, toate acele pericole la care suntem expuși, devin ele însele o obișnuință. De exemplu acea mînă carbonizată, acea mînă cu degetele răsfirate, acele mîini, mă duc cu gîndul la o pictură de pe tavanul acelei capele și de ce nu, poate la o reclamă[de ex. la Hornbach(stop)]. Și mă grăbesc să cumpăr un patent, o sculă, ori un ceas să îmi cumpăr. Și cum asupra mărcii nu mă pot decide cu ușurință, voi privi în continuare acea mînă ca pe o mînă în așteptarea sculei care, îmi trebuiește; în așteptarea “ceasurilor” pierdute, care nu mai trec și niciodată, nu voi avea în vedere cei 5 “pași”, acei cinci pași pe care trebuie să îi fac pentru o siguranță crescută, pentru siguranța mea.

Sunt fumător. Și dacă la început priveam îngrozit la “cancerul din gît” de pe pachetul de țigări, acum, nici nu știu dacă mai există cancerul ăla, acolo, pe pachetul de țigări. Și fumez, fumez în continuare. De ce!? Răspunsul ăsta o să fie unul neașteptat.

- Da, fumez, dar nu din obișnuință. Fumez pentru că îmi place! Fumez, pentru o stare, acea stare, care învinge obișnuința. Stare care poate învinge orice boală…orice moarte!

În concluzie, cred că ar trebui să schimbăm ceva în ceea ce “facem”, in relatiile despre care vorbeam mai devreme și să punem accentul pe “stare”. Abia atunci cînd “starea”, va fi una potrivită, nu va mai trebui să le reamintești oamenilor, că viețile lor sunt de fapt, ale lor, în fiecare zi.

- Să dezobișnuim obisnuința de obișnuință, cu “starea”, acea “STARE”!