ca un fluture într-un abajur de felinar
sub aripi noaptea lasă dungi
m-așez între ele ca între șine
te-aștept
dar nu se mai aude niciun tren
nicio locomotivă nu șuieră pe-aici
poate că nu asta este gara
nici halta
poate că nu sunt eu cea care trece
în zbor razant prin vrejuri
albe-negre
doar o femeie ce mă cunoaște
de-atâția ani
după felul cum tac
după felul cum merg
cum iubesc
oare
ce-ar fi s-o-ntreb prietenește

ai avut părinți
pe Floarea și pe Constantin
te cheamă ca pe mine
ai căzut din nuc la patru ani
și te-a durut mai rău
când tata
l-a retezat a doua zi


ai copilărit și tu
cu iarba lipită de șira spinării
cu inima planând ca un zmeu de hârtie
sus foarte sus

chiar dacă nu mi-ar răspunde nimic
i-aș arăta că purtăm o singură rochie
aceiași pantofi de mireasă
și aceleași tristeți